Astăzi de împlinesc 92 de ani de la trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Primat al României, Conon Arămescu-Donici. S-a născut – aflăm din ”Dicţionarul…” lui Constantin Prangati – în familia unui preot din satul Urzici-Arămeşti, comuna Bahna. Călugărit la Mănăstirea Neamţ, a urmat, în jurul anului 1857, şi cursurile seminarului de aici, trecând mai apoi la Universitatea din Cernăuţi, unde a obţinut şi titlul de doctor în teologie. S-a stabilit ulterior la Iaşi, unde a fost profesor la Şcoala Centrală de Fete şi la Seminarul ”Veniamin”.
La 7 iulie 1895, a fost înălţat la treapta de arhiereu, la Mitropolia Moldovei, cu titlul Băcăoanu. După o scurtă perioadă ca vicar al episcopiei Romanului, a fost ales episcop al Huşilor, la 8 februarie 1902, pentru ca, după zece ani, la 14 februarie 1912, să fie înscăunat ca mitropolit primat al României.
Instalarea se făcea într-un context bisericesc extrem de complicat, după decenii de frământări pe tema organizării Bisericii din Vechiul Regat, a naturii raporturilor care trebuie stabilite între stat şi biserică şi după numeroase demisii şi scoateri forţate din scaun a numeroşi ierarhi. Bătrânul Conon a fost considerat o soluţie de compromis, menită să atenueze o situaţie care devenea din ce în ce mai complexă. Dezastruoasa campanie a armatei române din a doua jumătate a anului 1916, soldată în cele din urmă cu ocuparea întregii Muntenii, inclusiv a capitalei României, de către armatele Triplei Alianţe, a avut consecinţe dramatice, inclusiv în plan bisericesc. Ierarhii munteni rămăseseră în teritoriile ocupate, o parte la Bucureşti, alţii în centrele lor eparhiale, în timp ce ierarhii din Moldova s-au adunat la Iaşi, în jurul regelui şi al guvernului refugiat în capitala moldavă. Asupra ierarhilor rămaşi în zonele ocupate s-au exercitat presiuni puternice, pentru a-i determina să influenţeze autorităţile române să încheie pacea cu Puterile Centrale. Singurii ierarhi legiuiţi care au continuat să activeze oficial pe teritoriul ocupat au fost episcopul Dionisie al Buzăului şi mitropolitul Conon. Cei care i-au fost în preajmă în acea perioadă au mărturisit ulterior la ce presiuni şi umilinţe a fost supus bătrânul mitropolit, care binecuvântase războiul de eliberare naţională a românilor în vara anului 1916.
Aflăm, dintr-un documentar semnat de dr. George Enache (Revista Lumina), că autorităţile de ocupaţie au evitat să-l aresteze pe mitropolitul Conon, datorită rangului său şi al impactului emoţional pe care l-ar fi avut o asemenea arestare, însă au găsit alte modalităţi de exercitare de presiuni la adresa sa, inclusiv prin arestarea colaboratorilor săi apropiaţi. În cele din urmă, IPS Conon a acceptat să dea un mesaj către armata română, cu îndemnul să înceteze ostilităţile la adresa Puterilor Centrale. Ca urmare, a fost considerat trădător de către guvernul român, astfel încât o perioadă se întrerup contactele între ierarhii rămaşi în zona ocupată şi vlădicii refugiaţi la Iaşi, care devin un Sinod ad-hoc al României încă libere. Abia după încheierea păcii de la Bucureşti, între România şi Puterile Centrale, mitropolitul Conon reintră în drepturile sale depline, de primat al României, însă victoria finală a Antantei a făcut ca efectele păcii să fie considerate caduce, la fel şi deciziile guvernului Marghiloman, considerat pro-german, în timpul căruia se aleseseră inclusiv noi ierarhi pentru eparhiile vacante.
După încheierea războiului şi formarea României Mari, noul guvern a decis ca toate persoanele considerate ”pătate” în anii războiului să fie date la o parte, inclusiv în Biserică, şi să fie aduşi oameni noi. Printre aceştia s-au numărat mai mulţi ierarhi, despre care nu se credea că mai corespund noilor realităţi. Mitropolitul Conon a fost printre primii vizaţi și a fost obligat să se retragă din scaun la 1 ianuarie 1919, pe motiv de colaborare cu autorităţile de ocupaţie germane. Cum se întâmplă de cele mai multe ori, el a fost judecat de posteritate prin prisma politicului, şi nu a faptelor duhovniceşti.
Abia momentul morții, la ceremoniile funebre care s-au desfăşurat la Mănăstirea Cernica, în al cărei cimitir bătrânul ierarh ceruse să fie înmormântat, a prilejuit din partea celor care l-au cunoscut încercări de rememorare şi de reconsiderare a vieţii şi activităţii mitropolitului născut în Neamț. Cert este că a murit fără ca de pe urma sa să rămână vreo avere și în epocă se știa că oricine îi cerea ajutorul îl primea. Milostenia lui mergea atât de departe încât apropiaţi lui mărturiseau că, din această pricină, rămânea adesea fără bani, fiind nevoit să se împrumute pentru a putea face faţă nevoilor curente.
Nicolae SAVA
