Scriitorul Ioachim Botez, mai puţin cunoscut decât alţii născuţi în Neamţ, a văzut lumina zilei la Bistricioara, la 14 iunie 1884 şi a decedat acum 57 de ani, la 12 iunie 1956, la Bucureşti). Tatăl lui era un fel de brigadier silvic („şef de pădurari”), iar, în urma unui incendiu, familia se mută la Bucureşti. La 17 ani părăseşte şcoala (Liceul „Cantemir Vodă” din Bucureşti) şi îşi câştigă existenţa ca învăţător suplinitor prin comunele Vârteju, Dârza, Ciorogârla. O scurtă perioadă de timp a fost şi „gardian mâzgălitor de catastife la închisoarea Văcăreşti”. Profesor şi prozator, a terminat Facultatea de Litere şi Filosofie, Bucureşti. A fost profesor la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ dar şi la alte licee din ţară, la Piteşti, Mizil, Buzău, Olteniţa, Suceava. Cu o înfăţişare boemă, accentuată de pălăria cu boruri largi şi de lavaliera neagră, nu a pregetat să se dedea, la venirea comuniştilor la putere, unei publicistici devotate noului regim. A colaborat la „Foaia populară”, „Anuarul Liceului «Petru Rareş»”, „Curentul”. Între cele mai importante scrieri ale lui sunt „Însemnările unui belfer, vol I şi II” – cu această carte reţine atenţia criticilor literari Pompiliu Constantinescu şi Eugen Lovinescu (ultimul din ei îl considera „mare prozator în devenire”), apoi publică: „Schiţe şi însemnări din şcoala de ieri şi de azi”; „După o jumătate de veac”; „De azi şi de demult”; „Prin Bucureşti odinioară şi astăzi” şi multe traduceri. Cu excepţia lui George Călinescu, toţi criticii literari importanţi ai vremii au întâmpinat cu elogii spovedaniile, când acide, când tânguitoare, din „Însemnările unui belfer”. Ca şi Calistrat Hogaş, Ioachim Botez a avut gustul vagabondajului, cărţile sale rămânând, cu izbutirile şi insuficienţele lor, mărturiile unei mari vocaţii de memoralist. Editurile nemţene şi-ar face un gest de onoare în a reedita măcar cea mai importantă carte a sa, „Amintirile unui belfer”. (N. SAVA)
