Hristos s-a înălțat! Astăzi, 13 iunie, sărbătorim Înălțarea Domnului, cunoscută popular și sub numele de Ispas.
Cea mai veche mențiune despre sărbătoarea Înălțării Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea ”Despre sărbătoarea Paștilor”, scrisă în anul 332 d.H. Din această lucrare, reiese că Înălțarea Domnului era sărbătorită, în acea vreme, odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea d.H., sărbătoarea Înălțării s-a despărțit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile). Atunci s-a hotărât să fie prăznuită în a 40-a zi după Înviere, dată care va rămâne stabilită pentru totdeauna în calendarul bisericesc.
Sf. Evanghelist Luca a scris că Mântuitorul Iisus Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania și, acolo, Și-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei și S-a înălțat la cer (Luca 24,50-51).
Tradiții de Ispas
Legenda spune că Ispas a fost de față la Înălțarea Domnului și martor la ridicarea sufletelor morților, că era un om vesel și credincios. De aceea, toți oamenii din lumea satului de altădată încearcau să fie bine dispuși de Ispas și, totodată, să-și pomenească moșii și strămoșii, ale căror suflete se înalță în această zi la ceruri.
În această zi, se împart de pomană îndeosebi plăcinte, lapte, pâine, ceapă verde și rachiu, iar ciobanii dau și primesc miei și caș.
De Ispas, femeile cu rude care au decedat în anul respectiv trebuie să dea de pomană celor săraci băutură, azime și ceapă verde. Se spune că, în ziua sărbătorii de Înălțare, sufletele celor morți se înalță la cer și, pentru a putea străbate acest lung drum, au nevoie de merinde.
Astfel, în noaptea premergătoare Ispasului, se culeg plante cu proprietăți apotropaice (alun, leuștean, nuc, paltin) cu care împodobesc casa, gospodăria și mormintele, le poartă în sân sau se încing cu ele.
În unele zone, ziua de Ispas este considerată și o sărbătoare a câmpului, a holdelor și a fânului.
În zonele unde oamenii erau mai credincioși, de Ispas se făcea, de obicei, o slujbă afară, la câmp, pe iarbă verde, la holdele de grâu. Atunci se botezau toți oamenii. Era sărbătoarea fânului și a grâului, a holdelor.
În biserică, se așternea fân pe jos. Praporii bisericii erau împodobiți de femei și fete, cu verdeață sau flori de câmp și spice de grâu, așezate în formă de cruce, apoi întreaga procesiune ocolea holdele.
Ispasul mai constituia și un moment al deschiderii așezărilor: debutau activitățile comerciale (târgurile, bâlciurile) și sărbătorile comunitare bazate pe hramul bisericii și al satelor (nedeile). Demne de semnalat sunt nedeile pădurenești, care constituie, până în zilele noastre, prilej de reunire a familiilor și de primire și ospătare din belșug a prietenilor și rudelor.
Material preluat din Mesagerul de Neamț
