Sub acest titlu, prezentăm fragmente din lucrarea lui Radu Mihai Crişan, “Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005. Afirmaţiile lui Mihai Eminescu, în fragmente din presa de acum 150 de ani, sunt de o actualitate izbitoare, din care cauză cartea nu a circulat, fiind foarte puţin cunoscută.
„Dacă prosperitatea pe espresia geografică e totul, iar espresia etnologică a naţionalităţii nu-nseamnă nimic, atunci fără îndoială e mare progres şi ne-am mira de-un singur lucru, de ce «Românul» n-ar propune mijloace pentru ca acest progres să fie şi mai mare? Există oameni cari susţin cu toată seriozitatea că colonizarea ţării c-un popor străin i-ar schimba cu desăvârşire faţa, că ţara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri”.„Ce ajută dar întâmpinarea că producţiunea şi esportul au crescut când toate acestea nu se răsfrâng asupra populaţiunii decât sub formă de cădere economică şi morală? Dar a crescut suma bunurilor existente în România? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adepţii şcoalei de la Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar când acest rezultat a fost obţinut cu sacrificarea imensei majorităţi a populaţiunii indigene un român nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari ţara însemnează totalul chilometrilor pătraţi, indiferent fiindu-le cine trăieşte pe ei, dar nu omul pentru care ţară şi naţionalitate sunt noţiuni identice. S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora cari trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate, ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni cari şi-au făcut din politică o profesie lucrativă; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra viţiului şi a unei mizerii care, orice s-ar zice, nu exista în ţară, nu era cu putinţă să existe”. „Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se deprinde el însuşi zi cu zi a-şi apropria îndemânările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi. Dar la aceasta nu gândeşte nimenea. Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de la sine. Natura omenească şi natura organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii. Când o societate contractează necesităţi nouă ca a noastră ea trebuie să contracteze totodată şi aptitudini nouă. Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile care i-au fost favorabile în lupta pentru existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător. Dar pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp”.
