eminescu semnatura

Sub acest titlu, prezentăm fragmente din lucrarea lui Radu Mihai Crişan, “Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005. Afirmaţiile lui Mihai Eminescu, în fragmente din presa de acum 150 de ani, sunt de o actualitate izbitoare, din care cauză cartea nu a circulat, fiind foarte puţin cunoscută.

“Nu e om cu oarecari cunoştinţe cari să conteste faptul că un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizaţie străină superioară, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestui dureros adevăr. Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii lui şi el vânatul”.„Nicicând în decursul istoriei, elementul român de lângă Dunăre n-a fost într-o stare mai rea şi mai periculoasă. Nu există vecin, mic sau mare, care să nu aibă sub stăpânire-i câte un fragment al acestui popor, pe care caută a-l absorbi; nu există unul deci ale cărui interese să nu ne fie opuse pân-la un grad oarecare. Străbătuţi în cruciş şi-n curmeziş de curente politice şi economice străine, în loc de-a strânge cu mână rezăşească petecul acesta de pământ, am făcut din el patria tuturor popoarelor, un [h]otel pentru oricine şi pentru orice; în loc de-a ţine morţiş la dreptul vechi, la tradiţii şi lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparenţele unei civilizaţii ce nu există şi, paralel cu importul de marfă străină, ne-am îmbolnăvit sufletul cu importul unor instituţii şi idei, potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac şi unilateral în ocupaţiunile lui”.„În nici o ţară din lume cheltuielile n-au devenit în douăzeci şi cinci de ani, de şase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit,  însă paralel cu o dezvoltare imensă a bogăţiei naţionale: nicăiri bugetul n-a devenit de şase ori mai mare, rămânând populaţia aceeaşi la număr şi fiind tot atât de săracă ca mai nainte. Populaţia noastră cea rafinată, care exige de la stat o sumă de servicii nouă, consistă din milioane de oameni cari se hrănesc aproape esclusiv cu mălai, cari nu ştiu scrie şi citi, cărora pentru dări li se vând hainele de pe ei şi instrumentele de muncă, a căror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul acestei populaţii «rafinate» s-a înşesit bugetul cheltuielilor? Dar, în genere, ce comparaţie se poate face între noi, popor agricol, rămas îndărăt în toate privirile, cu Olanda bunăoară, care nu e ţară mică, ci un stat vechi ce-n decursul secolelor trecute a dominat mările şi a jucat rolul de putere mare? Ce comparaţie între noi şi Franţa ori Anglia? E o adevărată ironie, e o batjocură a celui mai de rând bun-simţ dea compara mărimi incomparabile şi de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea şi dezordinea de la noi. Suntem departe de-a voi trecutul, pentru că această voinţă ar fi în deşert. Orice pripă în dezvoltarea organică nu se poate face nefăcută; odată porniţi pe această clină, întoarcere nu mai e cu putinţă”. (va urma)