Sub acest titlu, prezentăm fragmente din lucrarea lui Radu Mihai Crişan, “Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005. Afirmaţiile lui Mihai Eminescu, în fragmente din presa de acum 150 de ani, sunt de o actualitate izbitoare, din care cauză cartea nu a circulat, fiind foarte puţin cunoscută.
„Am avut neplăcuta datorie – căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere – de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adică că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns – decât cu rare escepţii – de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia dintre cele mai inteligente şi mai drepte popoare, poporul românesc. Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, până-n Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor. Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă (;) nu e nici română de origine, nici asimilabilă măcar? Dovada cea mai strălucită despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui. C. A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevăr de-o stranie, de-o absurdă promiscuitate. Leală şi trădare e o substanţială deosebire, învederată pentru orice spirit onest”.„Ucigaşii de rând, eroii de codru sunt oameni onorabili pe lângă trădători”. Fiindcă aceştia din urmă, „nici măcar baza conştiinţei, aversiunea în contra trădării, n-o ai”. „Banditul nu i-a jurat nimănui că-l va apăra: liber, cu riscul vieţii lui, de-a ataca alt om, a comis o crimă de bună-credinţă oarecum, care să poată espia. Eroii de la 11 fevruarie, azi adjutanţi regali şi generali, au jurat a-l apăra pe omul pe care l-au trădat. Crima e îndoită: scriitorii vechi zic că înaintea trădării chiar zeii îşi acopereau feţele. Dante le dă fundul cel mai adânc al Infernului, locul unde nici ochiul lui Dumnezeu nu mai străbate”. (va urma)
