Sub acest titlu prezentăm fragmente din lucrarea lui Radu Mihai Crişan, “Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005. Afirmaţiile lui Mihai Eminescu, în fragmente din presa de acum 150 de ani, sunt de o actualitate izbitoare, din care cauză cartea nu a circulat, fiind foarte puţin cunoscută.
„Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”. „Importanţa producţiunii industriale nu consistă în scumpetea sau ieftinătătea articolelor, ci în partea ei educativă. Un popor se creşte prin industrie proprie. Toate calităţile lui, toate predispoziţiile de gust, de arte, toate resorturile lui intelectuale şi morale se pun în mişcare prin munca industrială; el îşi deprinde mâinile la o sumă de lucrări ce pânatunci i-erau necunoscute şi toate deprinderile acestea sunt aptitudini nouă, talente nouă, activităţi nouă, a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului. Liberul schimb absolut e atât de periculos pentru calităţile unui popor, le tâmpeşte atât de mult pe toate, încât genialul List poate spune cu drept cuvânt: cel mai mare rău ce ne-ar putea face duşmanul e ca să ne dea marfa lui nu ieften, ci gratis. Toate puterile şi toate instinctele naţionale ar amorţi şi ar degenera; o naţiune de matufi pe care cineva ar răsturna-o c-o lovitură de picior. În dar de ne-ar da toate bunurile, acest dar ar fi ca peşcheşul frânghiei de mătasă pe care Sultanul [î]l trimitea demnitarilor Porţii de cari voia să se cureţe. Şi-n adevăr nu vedem urmările fatale ale liberului-schimb în ţara noastră proprie? De o parte ţăranii, munca agricolă fiind singura în stare a mai ţine concurenţă pe piaţa cosmopolită a universului, pe de altă parte zeci de mii de aspiranţi la funcţii publice, pepiniera nesfârşită a partidelor demagogice, elemente pururea nemulţumite, a căror conştiinţă şi onestitate are o tarifă foarte redusă de preţuri”. „De la 1859 am crezut, şi prin toate actele oficiale continuu am declarat, că România este o ţară agricolă, că ea nu poate produce decât în sfera agricolă, că producerea industrială ar fi rezervată altor ţări, industriale. Sub influienţa unor asemenea idei am lăsat să dispară sau să cază în desuetudine restricţiile ce esistau, şi cari puteau apăra industria din ţară; instituţia corporaţiilor ni s-a părut o instituţie învechită, contrarie libertăţii absolute în tot şi în toate, a trebuit dar să dispară. Nu numai înlesnirea comunicaţiilor, nu numai trebuinţele ivite, pe cari pământenii, industriaşi şi comercianţi nu ar fi fost în stare a le satisface, ci [mai ales] acele opinii împărtăşite de bărbaţii care aveau direcţia în ţară, au înlesnit ca străinii să năvălească în ţară şi să se constituie în stat o pătură de industriaşi şi comercianţi străini. Aceleaşi opinii ne-au împiedicat a ne gândi la măsurile necesarii de apărare nu numai contra năvălirii străine ci şi contra importării obiectelor de industrie străină”.
