Îşi mai aduce cineva aminte, mă întreb eu, retoric, de cele patru sau cinci şedinţe de guvern comune româno-ungare? „Înţelegem că viitorul nostru este legat şi căutăm ca în discuţiile noastre să abordăm astfel de lucruri, nu problemele care ne despart”, spunea, la vremea respectivă, Ferenc Gyurcsány, prim-ministrul de la Budapesta, după una din şedinţele respective. Premierul Călin Popescu-Tăriceanu aprecia şi el că organizarea unor astfel de şedinţe guvernamentale va contribui esenţial la realizarea şi dezvoltarea proiectelor comune dintre cele două ţări. Prima sesiune a şedinţei comune a guvernelor român şi ungar a avut loc la Bucureşti la 20 octombrie 2005 şi a reprezentat o premieră regională. În continuare, s-au organizat şedinţe comune de guvern anuale, la 16 noiembrie 2006 la Budapesta, la 14 noiembrie 2007 la Sibiu, respectiv la 21 octombrie 2008 la Szeged. În afară de amintirea lor, din aceste întâlniri, benefice, care au uimit efectiv Europa, n-a mai rămas nimic. Relaţiile bilaterale, atunci excelente, au ajuns acum la pragul de jos.
În ultimele luni, relaţiile dintre România şi Ungaria s-au înrăutăţit considerabil, iar tensiunile dintre cele două state s-au accentuat până la un nivel care nu mai fusese atins de la începutul anilor 1990. O adevărată eră glaciară pare să se fi instalat între autorităţile române şi cele maghiare. Premierul maghiar, Viktor Orbán, şi cel din Bucureşti, Victor Ponta, s-au ignorat reciproc cu ocazia mai multor întâlniri internaţionale. Epoca în care guvernele român şi maghiar ţineau şedinţe comune pare să fi fost apus definitiv. Ce s-a întâmplat? De întâmplat s-au întâmplat multe, dar proiectul de autonomie a Ţinutului Secuiesc a pus capac la toate. Am convingerea că liderii UDMR nu se gândesc decât la autonomia Ardealului. Aceasta este ţinta finală. În ce-i priveşte pe secuii din România, este bine să reamintim că ei au figurat printre naţionalităţile privilegiate din Transilvania până în anul 1876, când, pe baza legii administraţiei din luna martie, emisă de către autorităţile centrale de la Budapesta, scaunele secuieşti şi săseşti au fost desfiinţate, teritoriile lor transformate în comitate sau afectate direct organelor centrale ale statului maghiar.
Deci nu românii sau statul român a desfiinţat autonomia Ţinutului Secuiesc, ci conaţionalii lor maghiari. Ca să fim bine înţeleşi. Şi-apoi, mai e ceva. Câţi secui sunt, de fapt, în România? La recensământul din 2002, au fost înregistraţi 532, iar la cel din 2011 secuii nici măcar nu figurează pe lista minorităţilor naţionale din ţară. Logic, dacă secuii nu există, despre autonomia cărui „ţinut” vorbim? Este de neînţeles pe ce se bazează lansarea cererii de autonomie a Ţinutului Secuiesc, dacă nu există secui. N-avem secui, dar cerem autonomie pentru ei. Cum se justifică această cerere invocată de UDMR în sprijinul secuilor? Foarte simplu, face parte din strategia maghiară. Se demască astfel politica paşilor mărunţi pe care formaţiunea maghiară o practică în scopuri revanşarde, cărora li s-a dat glas în toate adunările lor publice.
„Noi trăim pentru Ardeal şi trebuie să luptăm pentru Ardeal”, spunea Markó Béla. Întrucât obiectul revendicării de autonomie secuiască este nul, se dezvăluie adevăratul scop pus în lumină pregnant prin cuvântul celor care nu-l mai pot ascunde: autonomie pentru maghiari şi mai apoi pentru Ardeal. Câţi dintre maghiari n-ar dori? Mă mai gândesc la ceva. Nimeni, nimic, niciun decident politic nu mai ţine cont de cei aproximativ 200.000 de români din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, care se împart între diferitele partide româneşti. Contează doar 500-600.000 de voturi ale etnicilor maghiari, care pot fi dirijate foarte simplu într-o anumită direcţie, prin biserică, prin instituţiile lor, pentru că ONG-urile care se ocupă – evident, cu sprijinul Budapestei – de chestiunea autonomiei Ţinutului Secuiesc sunt extrem de bine organizate. Nu există ungur care să nu dorească autonomia şi alipirea la ţara-mamă, Ungaria. De fapt, acesta este scopul lor final.
Senator Liviu BUMBU
