– interviu cu criticul literar Mircea A. Diaconu, prorectorul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava
– Nu crezi că un critic literar ajuns la o anumită vârstă ar trebui să se decidă asupra cărui gen literar să se oprească, pentru a nu se risipi prea mult?
– Înţeleg întrebarea aceasta provocatoare. La noi, un singur critic a scris o vreme – îndelungată, ce-i drept – despre un singur gen, lirica. Îmi amintesc şi acum cartea de debut a lui Al. Cistelecan, „Poezie şi livresc”. Îi trimisesem eu însumi poezii pe cînd lucra la Poşta redacţiei de la „Familia” sub semnătura „Faţă Palidă”. Sau aşa îi trimisesem Constanţei Buzea, la „Amfiteatru”, nu mai ţin exact minte. Cred că aflasem de „Amfiteatru” de asemenea prin anii liceului. Problema nu ţine de dificultăţile combinării genurilor. Nu e o chestiune de cantitate, cum am spus deja. Ci de calitate, ca să zic aşa. Întrebarea mea e dacă mai există o istorie sau dacă mai putem construi o istorie, o istorie care să unească. Într-o vreme care părea de asemenea foarte tulbure, un ochi de mare sinteză, ca al lui George Călinescu, putea distinge traiectul prioritar. Mai e posibil acum lucrul acesta? Numele de care scria Călinescu erau cumva centrale. Azi, tu trăieşti la Piatra Neamţ, Marian Drăghici la Bucureşti şi, deşi e redactor la „Viaţa Românească”, nu e foarte vizibil, Aurel Pantea trăieşte la Alba Iulia, în fine, Cristian Simionescu trăieşte la Bârlad. Ştii şi tu că din numele ignorate de Nicolae Manolescu se poate scrie o istorie a literaturii române la fel de convingătoare precum aceea realizată de el. Şi atunci, dacă nu mai putem identifica şuvoiul central şi dacă marginile sînt mai importante decît centrul, mai putem vorbi (sau mai putem realiza) o istorie a literaturii? Istoria presupune un sens ascendent, o mişcare de avansare a discursului, cum ar fi spus Marin Mincu, constituit pe anumite criterii. Mai putem noi vedea acest sens ascendent? Mi se pare că o istorie e un nonsens. Avem fapte, într-un fel de orizontalitate fără istorie. Or, istoria legitima valoarea, sau – cum se spune mai nou – canonul. Era valoros ceea ce propunea un tip de discurs care urma să fie validat de devenirea literaturii. Despre ce devenire mai putem însă vorbi din moment ce vectorul central e pulverizat de o serie de mişcări care par periferice, dar care sînt, în sine, legitime?
„Nu poţi să fii şi scriitor bun şi om bogat”
– Cum priveşti premiile literare din România? Nu sunt prea multe şi mult prea neimportante, nemaivorbind de valoarea lor pecuniară? Criticii literari nu ar trebui să facă ceva în acest sens?
– Premiile literare…?! Să fim serioşi. Se frîng prea multe spade pentru asta. Se sparg prietenii, dac-or fi fost. Dar premiile nu spun mare lucru despre opera premiată. Cînd te uiţi în urmă şi vezi cîte cărţi azi anonime au fost premiate… Spun mai degrabă ceva despre jurii. Eu aş desfiinţa pur şi simplu premiile. Cîndva mă gîndeam că ar fi bine să scriu critică literară – eu şi împreună cu mine toţi criticii – fără să semnăm ceea ce scriem. Am aflat cu ceva vreme în urmă că nici măcar nu eram original: altcineva, nu mai ştiu cine, gîndise chestiunea asta. În Occident, presa de tip literar de la noi nici nu prea mai există. În cotidiene mari se scriu articole de prezentare a cărţilor, şi acestea nu sînt semnate. Sînt cumva autori din partea revistelor sau a editurilor. Iar criticii se ocupă de altceva, nu de validarea imediată a unei cărţi. Includerea unei cărţi în mari sinteze pe diferite teme, aceasta e adevărata consacrare. Dar la ce bun un premiu literar la noi? Nu-ţi aduce nici bani, nici prestigiu, decît aşa, la nivel de comună, de ligă judeţeană. Face bine la ficaţi, ce-i drept. Îţi poate aduce o poziţie bună pe scara blocului şi în faţa celor din familie. Eu însumi îmi doresc un premiu. Dar ştii pentru ce? E aproape penibil şi de aceea nu-ţi spun. De fapt, trăiesc cu speranţa că acest Caragiale propus de mine e confirmat de istoria literaturii şi că nu e o invenţie de-a mea. Şi nu pentru mine. Dar e de-a dreptul păcat să fim văduviţi de un Caragiale provocator doar din inerţie şi conformism. Sîntem săraci pentru că vrem să fim săraci. În fine, revenind, trăim într-o ţară cu resurse puţine şi scriitorii încearcă şi ei să se descurce. Dar nu poţi să fii şi scriitor bun, şi om bogat. Eventual poţi fi critic bun şi om la limita decenţei.
A consemnat Nicolae SAVA
