Stimate Domnule Director Editorial*
Mărturisesc că, după aproape jumătate de secol de tăiat (la propriu) în carne vie, nu mă mai pot socoti slab de înger şi nici fecioară neprihănită. Ca atare, ca vechi colaborator al revistei Dvs. şi cu toată sinceritatea de care sunt capabil, nu pot să ascund că ultimul Dvs. editorial „Despre medici şi hoţi” m-a surprins, ca să nu spun că m-a şocat. Poate că dacă l-aş fi descoperit în „Click” sau în ”Can-can”, nu l-aş fi luat în seamă. Prezent, însă, în principala noastră publicaţie medicală, nu mă lasă indiferent, dincolo de orice argument şi de conţinut. Chiar simpla alăturare a celor doi termeni este jenantă, profund nedreaptă şi jignitoare în cele din urmă, pentru întreaga noastră tagmă.
Cât despre întrebarea Dvs. (retorică, de altfel) din final : „Nu mai există oameni în medicina românească care (scuzaţi, accidentul cacofonic aparţine ziarului) să îndrăznească să separe grâul de neghină, nu mai există medici care să spună răspicat şi cu voce tare „să nu furi” ?, mi se pare cel puţin hazardată, având în vedere că îndemnul de a nu-ţi însuşi bunul altuia nu se învaţă la vremea medicinii, ci mult mai devreme, în cei şapte ani de acasă. Iar „tăcerea adâncă ce pluteşte asupra subiectului” pe care o clamaţi este, în realitate, rezultatul firesc al inutilităţii oricărui demers şi al degradării continue a sănătăţii, la aproape un sfert de secol de libertate şi progres.
Aş deschide o mică paranteză. Cu ocazia evenimentului nefericit din Munţii Apuseni aţi adoptat o atitudine diferită. Am redactat un material, „Şapte pentru eternitate”. Bun sau rău, nu contează. Nu l-aţi publicat şi nu aţi publicat nimic în numărul imediat, pe motiv că până va apărea, se va fi vorbit deja prea mult despre eveniment. Nu ne aparţinea ? Să fi fost aceeaşi „tăcere adâncă” ? E drept că materialul a apărut mai târziu, dar după ce fusese întors pe toate feţele în puzderia de publicaţii existente.
Neghina de care vorbiţi există în orice lan de grâu şi chiar dacă se vrea înnobilată de spicele din jur, tot neghină rămâne şi se cheamă. Din păcate, un soi de neghină mult mai evoluată, mai sofisticată şi mai productivă, a pătruns copios în absolut toate domeniile societăţii noastre postrevoluţionare: Extrapolând lucrurile la tagma noastră, conform enunţului Dvs., hoţii tot hoţi rămân şi nu medici, ci purtători (conjuncturali !) ai straielor de medic. Exemplele de hoţie expuse de Dvs. sunt realităţi pe care nu le putem escamota (şi nu sunt singurele), dar ele poartă amprenta, nu a valenţelor medicale, ci a meşteşugului hoţiei însuşit, nu la nivelul borfaşului de rând, ci ridicat la scala de bandă organizată.
La drept vorbind, nu mă satisface nici încercarea Dvs. de a găsi o undă de scuză în plata mizerabilă a medicului. Situaţia este generală şi bine cunoscută, dar nici un medic demn de acest apelativ, nu-şi caută suplimentul de câştig devenind hoţ, direct sau indirect. Cred că aveţi datoria (şi sunteţi în măsură s-o faceţi) să pătrundeţi mai adânc la rădăcina răului, să întârziaţi mai mult asupra cauzelor şi căilor care duc la degradarea medicinii noastre, şi mai puţin la excepţiile capcanelor în care cad unii care, la drept vorbind de fapt, nu pot fi socotiţi medici. Sursa faptelor reprobabile se află în apa tulbure în care înotăm de ani buni de libertate, în legile, reglementările şi practicile păguboase care fac posibilă o asemenea stare, în lipsa de orizont şi de finalitate bine precizată, în care apelăm la extremismul absolut. Dacă amintesc de ideea nefericită a opţiunii medicului pentru practica exclusivă în spaţiul public sau în cel privat, nu este decât un exemplu.
Era mai mult decât evident că, în condiţiile noastre, tandemul medicinii publice//private, care funcţionează perfect în toate ţările, avea să fie o corcitură, în care sectorul privat avea să se dezvolte pe seama celui public. Nimic nou sub soare, aşa s-au petrecut lucrurile şi în industrie, care a dat ceva semne de revigorare doar atâta vreme cât ultimele unităţi ale statului îşi trăiau ultimele clipe.
În loc să căutăm şi să introducem pârghiile şi mecanismele care să uşureze dezvoltarea medicinii private, ca alternativă care să reducă presiunea asupra celei publice, apelăm la măsuri absolut haotice care, în fapt, duc la scurgerea materială dinspre sectorul public către cel privat (niciodată invers) şi împuţinează şi mai mult suflul sănătăţii publice. Am scris că există unităţi subdotate ale statului, nu fiindcă nu există posibilităţi de achiziţionare, ci pentru că nu se vrea, din moment ce „ne lipseşte … cutare echipament, trebuie să mergeţi la cabinetul x” oferă soluţia.
Cred că până şi măsura (sigur propagandistică) a alegerii asistenţei medicale în orice stat al Uniunii Europene, este păguboasă şi-i avantajează numai şi numai pe cei avuţi.
Referindu-mă la exemplul celor petrecute la Spitalul de Arşi, unitate supraspecializată, unică pentru rezolvarea cazurilor celor mai dificile, nu pot să nu mă întreb cum a fost posibil ca o perioadă îndelungată, nimeni să nu-şi dea seama că acolo se întâmpla ceva împotriva normalităţii. Cine cunoaşte cât de cât realitatea unei săli de operaţie, ştie că acolo sunt mai multe perechi de ochi şi oricât le-ai răscumpăra tăcerea, vine momentul critic al nemulţumirii strict omeneşti : „aaaa, vezi, ăleia, i-a dat … atât şi mie numai …”. Şi oamenii îşi dau drumul la gură, chiar fără intenţia de a întrerupe o anumită stare. Niciodată nu a fost altfel şi nu va fi. Trebuie să fii oligofren ori prea orbit de lăcomie ca să nu-ţi dai seama de risc şi de pericol.
În urmă cu mulţi ani, operam o bolnavă tânără cu un cancer de colon. Când am intrat în abdomen, tumora s-a dovedit a fi un câmp textil rămas de la o cezariană petrecută în urmă cu trei ani. Dacă m-aş fi gândit la aşa ceva, poate că aş fi găsit posibilitatea să ascund realitatea câmpului operator. Dar cum ştiam că secretul sălii de operaţie este virtual, am ales calea adevărului. Bolnava şi familia au fost bucuroşi că diagnosticul iniţial a fost infirmat şi cazul rezolvat favorabil. După douăzeci de ani, când mi-am citit dosarul de Securitate, am rămas stupefiat : oamenii din umbră aflaseră imediat şi, convinşi că voi escamota adevărul, erau gata pregătiţi să mă înşface.
Celelalte exemple oferite de Dvs. nu fac decât să întărească ideea că drumul societăţii noastre nu este cel bine ales şi că nu facem nimic să ieşim din starea în care ne aflăm.
În urmă cu nu prea multă vreme, un înalt comisar al UE (aflat la sfârşit de mandat, ca să mai poată fi admonestat), adresându-se românilor, spunea răspicat : „În sănătate nu suntem o Uniune !”. Evident ! Sigur că nu suntem. Suntem la gripa porcină, la vaca nebună, la Afganistan şi la câte altele. În sănătate … mai avem de aşteptat. UE ne poate ademeni medicii, specialiştii şi alte creiere, să ne cumpere pământurile şi să ne trateze ca parteneri de mâna a treia.
Încheind, îmi exprim nădejdea că scrisoarea de faţă îşi va găsi locul în paginile săptămânalului Dvs. Dar decizia vă aparţine.
Cu aleasă consideraţie,
Virgil RĂZEŞU
* Vlad Mixich, „Viaţa Medicală” Nr. 1275/20.06.2014
