RETROSPECTIVĂ XXXVI / * interviu cu dr. Virgil Răzeşu

Stimate domnule doctor, anul acesta capitala chirurgiei româneşti s-a aflat la Piatra Neamţ, în perioada 23-26 octombrie. Pentru a 36-a oară în ultima jumătate de secol. Sunteţi cotat printre cei mai vechi şi mai longevivi organizatori de reuniuni ştiinţifice. Lucru puţin obişnuit, ele vă poartă numele. De cele mai multe ori, oamenii îşi aduc aminte de semenii lor abia după ce aceştia au încheiat soco­te­lile cu lumea.

– Nu contest spusele Dvs., şi amintesc că în urmă cu 6 ani când, după o pauză de doi ani, reuniunile nemţene îşi reluau şirul, profesorul Eugen Târco­vea­nu de la UMF Iaşi, propunea participanţilor ca acestea să poarte numele meu, cineva m-a tras de mânecă: „Fii atent, nu te bucura prea tare, statuile nu se ridică niciodată în timpul vieţii!” Sigur că am luat lucrurile ca o glumă bună, dar nu m-am putut desprinde de dramul de adevăr din spusele sale. Echi­li­brul s-a restabilit cumva fiindcă, la sugestia mea, adunarea a fost de acord ca reuniunile să poarte şi nu­­mele doctorului Ia­comi, făuritorul vetrei chirurgicale de la Neamţ şi unul dintre iniţiatorii reuni­uni­lor noas­tre.

Cum apreciaţi, valoric sau organizatoric, ediţia abia încheiată?

– De mai mulţi ani, organizarea efectivă a trecut pe umerii continuatorilor mei, dar mărturisesc că e­moţiile mele nu au fost chiar neînsemnate, cu atât mai mult cu cât, pe parcursul anului, s-au des­fă­şu­rat numeroase evenimente ştiinţifice. Mă temeam că participarea va fi modestă. Din fericire, tradiţia şi preţuirea pentru reuniunile noastre şi-au spus cuvântul, încât şi ediţia anului acesta s-a înscris în ceea ce putem numi „spiritul” reuniunilor nemţene, cu nimic mai prejos de al ediţiilor precedente.

Este evident că fiecare ediţie a avut anumite particularităţi, am putea spune, o personalitate aparte, lucru valabil şi pentru anul acesta. Ca decan de vârstă al chirurgilor prezenţi şi ieşit din activitate dar privind lucrurile dintr-o perspectivă mai obiectivă, pot afirma că ediţia prezentă a aparţinut tinerilor specialişti. Aceştia şi-au demonstrat pregătirea şi orientarea cu totul particulare. Ce diferenţă între generaţia mea, care a căpă­tat destul de târziu dreptul de a se prezenta în faţa celorlalţi specialişti şi a discuta problemele curente ale chirurgiei, de la egal la egal!

Derularea întregii reuniuni a demonstrat un apetit cu totul şi cu totul ieşit din comun pentru discuţii şi comentarii la obiect, pentru a pune la punct o anume temă ori tehnică, departe de a însemna bătutul apei în piuă, ceea ce a pus în pericol desfăşurarea şi epuizarea programului. N-am avut nici o clipă sentimentul că s-au reluat lucruri vechi, deja întoarse pe toate părţile („iar a venit X cu vechiturile lui fumate”, „iar discutăm dacă coasem de la dreapta la stânga sau invers?” etc., etc.). Ceea ce m-a impresionat cel mai mult şi evident ca lumina zilei, au fost zbaterea, chinul, insistenţa şi do­rinţa de a progresa, de a perfecta, de a modifica şi îmbunătăţi sau ameliora ceva, de a reduce suferinţele pa­cien­ţilor noştri, de a asigura supravieţuirea, fie şi cu câteva luni a unui caz pierdut, ori a-i face finalul mai demn şi mai uşor. Toată tematica trecută în revistă a ilustrat această latură profund omenească şi de stringentă actualitate, dincolo de ceea ce considerăm umanismul caracteristic medicinii.

Atribuiţi-mi îngâmfare sau orice alt păcate vreţi, dar mărturisesc un sentimentul foarte tonic, chiar de mândrie că aparţin unei tagme, nu rareori hulite şi subapreciate, aflate la îndemâna şi condeiul unor neîmpliniţi. Chiar vă rog să credeţi că m-am întrebat dacă şi celelalte domenii de activitate puse în slujba omului, pot demonstrat atâta efort şi insistenţă pentru progres, oricât de mărunt ar fi. Întreaga reuniune a demonstrat că şcoala românească de chirurgie, ca şi de medicină în general, şi-a păstrat va­loarea dintotdeauna şi nu este cu nimic mai prejos de nivelul mondial al abordărilor şi al realizărilor.

Aţi putea evidenţia în mod deosebit unele lucrări, autori sau colective?

– Sigur că aş putea, dar ar fi păcat. Şi tocmai asta vreau să evidenţiez. Dacă altă­dată, numai vârfurile sau corifeii specialităţii noastre îşi spuneau cuvântul şi îşi demonstrau capacităţile pro­fesio­nale şi valoarea (cine ar fi îndrăznit să le conteste?!), se dovedeşte că lucrurile au coborât spre teme­liile practicii, încât cei tineri şi merituoşi sunt împinşi în faţă, li se dă libertatea şi posibilitatea de a-şi im­pune cu­noş­tinţele, ideile şi inventivitatea. Nu înseamnă că umbra maestrului sau a conducătorului de colectiv nu este prezentă şi că nu-şi spune cuvântul. Dar dintr-un colectiv care a realizat o comunicare oarecare, autorul principal îşi păstrează locul cuvenit, ceilalţi sunt menţionaţi în funcţie de contribuţia proprie, în vreme ce maestrul sau conducătorul de echipă este ultimul menţionat, conferind girul serviciului.

 Veţi continua derularea reuniunilor nemţene ?

– Fără îndoială, o asemenea acţiune nu se abandonează. Pentru noi, un centru neuniversitar, este o adevărată avuţie. Ce este foarte important şi trebuie remarcat este că, de mai mulţi ani, însăşi Societatea Română de Chirurgie se implică în organizarea şi în desfăşurarea reuniunilor noastre, ceea ce le sporeşte şi prestigiul şi importanţa, noi având datoria de a le conferim acea notă aparte, unică.

În acest sens, cred că va trebui să reluăm practica iniţiată tot de noi, a premiilor acordate celor mai bune lucrări prezentate în plenurile şedinţelor. Mulţi ani, ultima pagină a programului conţinea un buletin de vot, în care fiecare îşi exprima opţiunea pentru cele mai valoroase lucrări expuse, ceea ce însemna stimulare şi deschiderea căii către competiţie, pe care participanţii o luau în serios. Premiile nu se limitau la acordarea unei diplome (ca anul acesta), îşi demonstrau valoare prin simbolurile pe car ele reprezentau şi erau mult apreciate de participanţi. Premiaţii se întorceau în colectivul lor cu semnul victoriei. În multe cabinete în care am intrat, am descoperit la loc de cinste, premiile acordate de noi.

De asemenea, pentru a evita monotonia, anul viitor, când calendarul activităţii ştiinţifice ne va per­mite derularea reuniunii în prima parte a lunii mai, deschizând, astfel, seria reuniunilor ştiinţifice naţionale, vom organiza întâlnirea în staţiunea Durău, la poalele Ceahlăului, unde am mai organizat nişte reuniuni foarte reuşite şi mult apreciate.

Domnule doctor, vă felicit şi pe Dvs. şi pe ceilalţi organizatori şi vă doresc să reuşiţi în con­tinuarea unei tradiţii cu adevărat remarcabile. (Ceahlăul®)