Aureliu Manea, “regizorul vizionar al generației sale”, a montat în anul 1969, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, spectacolul „Britannicus” de Racine. Manea, se afla atunci la începutul carierei sale şi făcea parte dintr-o generație strălucită de artişti, dintre care-i amintim pe teatrologul George Banu şi regizorii Andrei Şerban şi Cătălina Buzoianu. A decedat în luna martie a acestui an, după ce, din 1991, a stat internat la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică din Galda de jos, în județul Alba. (A. MOISE)
“Aureliu Manea – coleg de promoție cu Andrei Şerban – este de pe acum un regizor cunoscut, şi de ce să n-o spunem, controversat, unul din exponenții proeminenți ai tinerei generații, care continuă şi dezvoltă valorile incontestabile ale şcolii româneşti de regie.
– Am absolvit anul trecut Facultatea de Regie a Institutului de Teatru, clasa regizorului Radu Penciulescu. Am început să lucrez primul spectacol încă din anul IV, la Naționalul ieşean, unde am pus în scenă «Filoctet» de Sofocle. Dar prima mea încercare a avut un destin ciudat, căci deşi spectacolul a fost finisat în cele mai mici amănunte, întâlnirea cu publicul a avut loc abia după… 3 ani. Aşa că adevăratul meu debut regizoral a fost la Sibiu, cu lucrarea de diplomă. Este vorba de piesa «Rosmersholm» de Ibsen. A urmat apoi repartizarea la Teatrul «Matei Millo» din Timişoara, unde am montat anul acesta piesa «Anotimpurile» de Arnold Wesker.
– Ce v-a făcut să alegeți Teatrul Tineretului din Piatra Neamț pentru cel de-al 4-lea spectacol din cariera dv?
– A fost pentru mine o mare şi veche dorință să cunosc acest colectiv, să lucrez cu actorii pietreni, despre care auzisem şi citisem foarte mult, despre care ştiam că sunt oricând gata să experimenteze, să încerce fapte de meserie originale.
– Ce calități prețuiți mai presus de orice la un actor?
– Dragostea fanatică pentru meserie.
– Vă plac actorii docili?
– Într-un fel da. Idealul meu este de a construi un spectacol prin improvizație de ambele părți, ceea ce presupune şi contribuția activă a actorului. Cred că, punându-l pe actor într-o anumită situație, trebuie să-l laşi apoi să-şi desfăşoare propriul său dans.
– Ce veți regiza la Teatrul Tineretului?
– «Britannicus» de Racine.
– De ce «Britannicus» şi de ce Racine?
-Mă atrage foarte mult teatrul lui Racine. El a fost călugăr, educat de jansenişti în spiritul unei severe concepții etice. Textele lui implică un sondaj psihologic foarte adânc şi, prin aceasta, mi se par a fi foarte moderne. Apoi, acest canon al teatrului clasic-unitatea de timp, de loc şi de acțiune-este un prilej de desfăşurare interioară a actorului, de luminare a unor zone nebănuite ale sufletului românesc. Piesele lui Racine conțin pasiuni fascinante prin intensitatea lor şi «Britannicus» nu face excepție.
– Cum veți monta «Britannicus» la Piatra Neamț?
– Aş vrea să vorbesc în spectacol despre drama celui care aflat în vârful piramidei sociale, tânjeşte după iubire, se chinuie fără iubire, să arăt că viața fără dragoste este un deşert. Şi aş vrea, în acelaşi timp, să transpară ideea yogină că setea nestăvilită de putere, ambiția, pasiunea, viclenia mutilează nu numai spirtiul ci şi corpul. Concepția lui Racine că pasiunea este nimicitoare, devastatoare se traduce prin contorsionările la care sunt supuşi actorii. De-a lungul întregului spectacol, personajele vor fi chinuite fizic de pasiune.
– La ce distribuție v-ați fixat?
– Spectatorii pietreni îi vor reîntâlni pe actorii Lucia Ştefănescu Dobre, Marga Pavlidis, Marta Savciuc, Teodor Danetti, Florin Măcelaru, Cornel Nicoară şi Boris Petroff.
– Pe când premiera?
– La începutul lunii viitoare”. (L. Martin, Ceahlăul, marți, 21 octombrie 1969)
“Pe lângă opera sa, Manea va rămâne special prin ființa sa sângerândă. Exemplul artistului pur se contopeşte cu imaginea omului sută la sută adevărat şi sincer, care a trăit, suferit şi creat în condiții inuman de grele şi umilitoare, fără să accepte compromisuri, fără să fie atras de forța banilor, fără lăcomii şi ambiții de succes, fără capricii şi ranchiuni competitive. Şi-a acceptat soarta. A plătit scump, dar a rămas el însuşi, atât cât i-a permis boala. Din cauza ei a fost obligat să trăiască o jumătate de viață în afara teatrului pe care l-a iubit ca nimeni altul. Atât de puțini suntem cei care l-am cunoscut, care i-am fost aproape – şi pentru perioade extrem de scurte”. (Andrei Şerban, “Adevărul”, martie 2014)
