– interviu cu criticul literar Adrian G. Romilă –

 * Tocmai ai lansat romanul tău „În drum spre sud” la Gaudeamus, într-o companie literară selectă. Eşti mulţumit de primele ecouri ale cărţii?

– L-am lansat la Gaudeamus, într-adevăr, la standul editurii Brumar, o respectabilă producatoare de cărți bune, în ultimii ani, sub conducerea poetului Robert Șerban. Au vorbit doi critici literari tineri, destul de importanți, Daniel Cristea-Enache și Ioan Stanomir, de a căror amiciție mă bucur de ceva timp. Primele ecouri încă nu au avut timp să apară, au fost doar ecouri private, ca să zic așa, adică impresii de lectură ale celor care l-au citit deja. Și au fost multe, bune, calde, empatice. Încurajatoare, într-un cuvânt. Dar, ca scriitor, sigur, mă aștept la orice, pot fi și cititori sau critici care să nu-mi agreeze proiectul, asta e. Nu-s de neglijat nici cronicile negative, deși recunosc că nu mă aștept la ele. Pentru doritori, romanul meu se găsește la vânzare în librăria Humanitas. Sper să-i fac o lansare și aici, la Piatra Neamţ. Vreau să fac o lansare dublă, împreună cu Adrian Alui Gheorghe, tocmai a lansat si el o carte la Gaudeamus, ne-am văzut acolo.

* Cine ţi-a trezit pasiunea pentru scris şi citit? De unde vine? Când „te-ai apucat serios” de scris, conştientizând că textul tău va fi parcurs de mii de priviri?

– Pentru copiii și adolescenții crescuți în comunism (sunt născut în 1974), lectura era o formă de evadare, singura la îndemână, singura onorabilă. Dvs. știți mai bine ca mine asta. Am fost un devorator de cărți, mama avea o bibliotecă bună. Și am rămas astfel. De scris m-am apucat tot de prin școală, făceam compuneri originale, remarcate imediat de profesoara de română. La fel, în liceu eram printre puținii îndrăgostiți de umanioare (era un liceu de matematică-fizică, Liceul Militar de Marină, mai precis, din Constanța), deci am fost preferatul profesoarei de română și candidatul tuturor concursurilor literare. ”Serios” de scris m-am apucat în studenție, unde țineam un cenaclu literar, prin sălile de curs, cu Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Șerban Axinte, Bogdan Crețu, Doris Mironescu… Frecventam și cenaclurile ieșene ”clasice”, la Casa Pogor, la Casa Dosoftei… Mai târziu s-a născut celebrul grup ”Outopos”, cu revistă și cenaclu propriu, din care colegii mei enumerați mai sus au ajuns critici literari și prozatori, mult mai importanți decât mine (cu excepția regretabilă a liderului nostru de atunci, Codrin Dinu Vasiliu, student la filosofie, o inteligență remarcabilă și un poet promițător, care s-a retras deplin în filozofie, după destrămarea grupului). Eu am rămas mai… discret. Întors în Piatra (am refuzat un post universitar, la catedra de literatură comparată și folclor), am avut norocul grupului viu de scriitori de aici, mai ales al lui Adrian Alui Gheorghe, prin care m-am menținut în formă, în public. A fost între noi o simpatie la prima vedere, dacă pot spune așa.

* Ai debutat cu poezie, te-ai lansat în critică literară, acum cochetezi şi cu proza? Cum vei vrea să te considere cititorii peste vreo 50 de ani?

– Da, am debutat în ”24 de ore”, suplimentul unui cotidian ieșean, cu poezie, selectat de poetul Lucian Vasiliu (directorul de acum al revistei ”Dacia literară”). Am și citit poezie în câteva ședințe de cenaclu, la Pogor și Dosoftei, primit cu destule rezerve. Pe bună dreptate. După, mi-am dat seama că nu am ce căuta în poezie, că vocația mea e mai teoretică, așa că am trecut la eseu și la cronică literară. Încet-încet am primit niște rubrici permanente, în reviste de la București și Iași, mi-am extins colaborarea și prin alte zone, așa că am devenit cumva mai cunoscut. Am debutat în volum cu un eseu de antropologie (lucrarea mea de doctorat), premiat de USR Iași, apoi am ieșit cu un volum de eseuri critice, binișor primit. Proza e un exercițiu ficțional la care am recurs rar, ca relaxare, ca autotestare, ca efort stilistic și antrenament imaginar. Cu povestiri scurte m-am antrenat, am publicat prin reviste, peste 20 de bucăți. Acum am scos romanul de la Brumar, care a avut o gestație de ceva ani, adică a tot fost rescris, până să apară. Peste 50 de ani mă văd tot scriind, dacă mai apuc, și aș vrea să fiu perceput ca scriitor, indiferent de genul în care mă manifest. Proza, eseul și critica sunt tot atâtea forme ale spiritului creator.

* Ce consideri că dă valoare mai multă unei opere, stilul, imaginaţia scriitorului, ideile, sau pur şi simplu ambalajul în care îşi prezintă produsul (nu mă refer la partea grafică)?

– Aș zice că toate sunt importante. Dar cele mai importante sunt două: puterea imaginației (sau a ideilor, după caz și gen) și expresivitatea, forma, adică. Astea te fac scriitor, până la urmă.

Articolul precedentExpoziţie de arhitectură
Articolul următorReviste: ASACHI