Unul dintre apostolii importanţi ai Neamţului care au luminat multe generaţii de adolescenţi din acest judeţ, profesorul Mihai Mancaş, împlineşte vineri, 18 iulie, 81 de ani. Profesorul Emilian Mancaş provine dintr-o familie de dascăli (a şasea generaţie), din satul Dobreni, fiind absolvent al Colegiului „Petru Rareş“ din Piatra Neamţ şi al Facultăţii de Litere din Bucureşti. A predat la Liceul Teoretic Bicaz, la Colegiul Naţional „Petru Rareş“ şi la Colegiul „Calistrat Hogaş“ din Piatra Neamţ. A debutat la vârsta de 17 ani în revista “Iaşul Nou”şi a continuat să scrie în presa culturală, locală şi centrală, apoi a colaborat cu gazetele din judeţul Neamţ. În 1990 fiind ales în Adunarea Constituantă, a fost parlamentar câţiva ani, participând efectiv la elaborarea unor legi importante. În ultimii ani, a publicat mai multe volume de proză, poezie şi teatru, în total vreo zece cărţi, unele în colaborare (“Freamătul luminii”, “Iepurii de la iepureni”, “Bistriţă apă vioară”, “Poezii din juneţe”, “Teatru”, “Zilele”, “Mămăliga” ş.a.).
Înainte de 1989 a făcut dramatizări după Ion Creangă şi Sadoveanu, fiind laureat la câteva ediţii ale Concursului naţional de teatru “Ion Luca Caragiale”. Profesorul Mihai Emilian Mancaş, fiu al satului Dobreni, a fost distins cu titlul de cetăţean de onoare al acestei comune în luna mai a acestui an. Evenimentul a avut loc la Căminul Cultural Dobreni, în prezenţa autorităţilor locale, a profesorilor şi rudelor celui care a slujit atât catedra, cât şi cartea românească. Pasionat vânător, Mihai Mancaş povesteşte undeva despre un mistreţ care le-a dat de furcă vânătorilor o bună bucată de vreme. Fragmentul este savuros.
Solitarul invulnerabil al folclorului cinegetic
“O temă frecventă în folclorul cinegetic este aceea a solitarului invulnerabil; tigru, ţap ş.a.m.d. urmărit de cele mai agere puşti şi scăpat din cătare mereu, spre mirarea plină de invidie a ghinioniştilor. Un asemenea «ghiavol» cum îi zicea admirativ moş Vasile Mareş, paznicul de vânătoare de la Războieni, ne-a «lucrat» câteva sezoane, cât i-am ţinut urma cu înverşunare. Era un mistreţ zdravăn (cât un tractor!!! zicea Ghiţă Amaicei), smolit ca noaptea neagră şi iute de copită când trebuia să se salveze prin fugă. Venise din alţi codri şi se oploşise în preajma Războienilor, unde găsea hrană destulă în pădurea de fagi şi de stejari şi în ogoarele cu păpuşoi, sfeclă şi cartofi, bune de dijmuit toamna. L-au văzut şi l-au pârât sătenii, l-am zărit şi noi, breslaşii, dar înainte de a ni se da deslegare la trăgace. L-am cercetat, apropiindu-l cu sticlele binoclului şi ne-am bucurat, dându-ne seama că ne place şi dorindu-ne să nu plece repede de la noi. Tuciuriul nu pleca şi când, odată cu frigul, ne-a venit şi slobozenia de la stăpânire, am năvălit pe urmele lui, cu gânduri de biruinţă. Îşi avea reşedinţa în hălăciuga din Brădiş, la un pătrar de ceas de umblet spornic din marginea satului. Deci nu ne-a fost greu să-l împresurăm. În duminica dintâi, am bătut smida «în sus», iar dumnealui a dat înapoi printre gonaşi, după un corn de crâng, spre pădurea mare. La fel s-a întâmplat în a doua duminică. Ei dacă-i aşa vorba, schimbăm şi noi tactica. În duminica următoare batem «în jos» şi punem în trecătoarea solitarului «puştile bătrâne». În flancul mistreţarilor aşezăm un musafir înarmat cu o carabină, obiect exotic în ceata noastră, fiind noi împătimiţi de flintă, ci nu de ţeavă ghintuită. Încotro s-a îndreptat mistreţul «nostru»? Evident, spre oaspetele care a ridicat scula ucigătoare la ochi, a stat în cumpene cât solitarul i-a defilat pe sub nas fără a trece de la pas la trap, apoi a luat poziţia «la picior arm!» tuflindu-şi cu o pălitură straşnică pălăria pe ochi. Dar de ce ? Cum «de ce?» Nu mai văzuse omul o poznă ca asta: să dea vânatul la puşcă ca viţelul la uger?! Apoi cum să tragă?? Am priceput că solitarul nu-i doar «hiclean», ci şi expert în psihologia umană. În iarna care a urmat, luându-ne cu una, cu alta, cu iepurii şi cu vulpile, am slăbit urmărirea înverşunată a mistreţului. Numai că gliganul, plictisindu-se în singurătea lui, s-a hotărât să ne facă o surpriză şoltică, într-o bătaie la iepuri, când în armele noastre şi în cartuşiere, la îndemână, nu se aflau gloanţe, ci doar alice. La trap uşor, inspectând lungul liniei, fiara s-a apropiat de bătrânul paznic de vânătoare, s-a oprit la cinci paşi de acesta, privindu-l cu nedisimulat interes, apoi a traversat linia standurilor şi s-a dus…“
Să îi transmitem domnului profesor La mulţi ani!
Nicolae SAVA
