PRIMIM LA REDACŢIE: Profesorul Ioan Zenembisi – Arta de a fi om

Mărturisesc că, multă vreme, nu mi-am pus problema că a fi om şi a te ma­ni­festa ca atare poate fi o artă. Pentru că omul zămislit de Dumnezeu, cu toate splendorile şi scăderile lui, a încercat întotdeauna – fără să reuşească de fiecare dată – să fie el însuşi şi să confirme, printre celelalte fiinţe, minunea creaţiei şi a marelui Creator.

Din păcate, în condiţiile vieţii moderne, atât de agitată şi frământată, omul se îndepărtează tot mai mult de frumuseţea zămislită de Dumnezeu, alterează cu sârg sensurile iniţiale ale existenţei sale şi ne apare tot mai frecvent ca o alcătuire schimonosită, meschină şi egoistă, urâtă şi urâţită, duşmană şi dominată de porniri primare, lipsită de orice urmă de dragoste de aproape şi de demnitate, dacă nu mai prejos de cele mai umile fiinţe ale lumii, pe care le mai socotim inferioare şi lipsite de conştiinţă. Societatea modernă l-a abătut pe om din calea stabilită de Creaţie şi pentru raţiuni greu de înţeles, l-a învolburat în aşa măsură încât este greu să distingi acea limită dintre normal şi nefiresc, cu grave consecinţe în plan spiritual.

Din fericire, mai sunt minţi care acţionează împotriva acestor defăimări şi degradări ale spiritului uman şi, folosindu-se de modelele de care nu ne putem lipsi, ne invită pe drumul restabilirii şi reabilitării spiritului uman, în lumina şi parametrii fireşti.

În context, editura RĂZEŞU şi concetăţeanul nostru, implicat în viaţa urbei şi a concetăţenilor săi, chiar dacă nu i-a fost elev, ne oferă un volum dedicat celui care a fost profesorul Ioan Zenembisi, model al dascălului dăruit şi înrobit nu numai de profesia căreia i-a închinat întreaga viaţă, ci şi de către menirile dascălului în viaţa societăţii.

În volumul apărut recent, PROFESORUL IOAN ZENEMBISI – ARTA DE A FI OM, editorul readuce în memoria publică, cu mijloace dintre cele mai simple şi mai semnificative, figura acestuia, care nu se mai află, fizic, printre noi, dar care a lăsat în conştiinţa noastră imaginea aproape idilică a profesionistului dăruit şi interesat, a cetăţeanului pentru care istoria şi străbunii însemnau pietrele de temelie ale prezentului şi ale viitorului, ale celui doritor de a pune umărul la progresul şi propăşirea neamului de care se simţea legat cu mii şi mii de fire.

Într-o ţinută editorială deosebită, demnă de cel pe care îl evocă, editorul adună în paginile volumului date ale unei memorialistici pline de farmec, transmise urmaşilor şi mai ales nepoatei sale, din păcate mult prea limitate faţă de o viaţă întreagă, alături de sentimente de preţuire şi  evocări ale unor prieteni, colegi, elevi sau alţi apropiaţi, ceea ce face lectura deosebit de plăcută. Departe de a-ţi crea senzaţia că parcurgi viaţa unui dispărut, cartea îţi trezeşte sentimental tonic al bucuriei că ai fost contemporan cu un semen de factură superioară, care a trăit frumos, demn, omeneşte.

Vârstnici şi tineri deopotrivă pot găsi în paginile cărţii, bucuria că au trăit, că sunt ori au aflat despre un semen despre care merită să se vorbească.

Pentru a suscita interesul cititorului, redăm un fragment al cărţii în discuţie.

“De când e ţara ţară şi Moldova Moldovă, ea a avut în­tot­dea­una Domni mari şi Dascăli mari.

Şi Domnia, şi Dăscălitul aidoma sunt. Înde­let­ni­ciri ca­re îşi iau pe seamă binele şi luminarea tuturor deo­potrivă şi au ca temelie, ca nici una alta, iubirea pentru aproape şi grija pentru viitor. Al fiecă­ruia şi al tuturor la un loc.

Nu doar atât, valoarea şi calitatea fiecărui Domn şi Das­căl, ca a tuturor laolaltă, în­seam­nă forţa şi bo­găţia oricărei naţii, printre cele­lalte ale lumii.

Negreşit că, dintre toate îndeletnicirile de pe lu­me, tag­ma dască­lilor este cea mai numeroasă (nici cea a mili­ta­rilor nu o întrece) şi lasă urme, mai de su­pra­fa­ţă sau mai a­dânci, în urzeala fiecăruia dintre noi, ur­me pe care, la rândul nostru, le răsădim, le înmulţim sau le îmbo­gă­ţim după mintea şi price­pe­rea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Pentru noi şi pentru alţii.

Ca în orice breaslă, nu toţi reprezentanţii ei sunt aidoma. În al­că­tu­irea ei se întâlneşte o mare diversitate de per­so­na­lităţi şi valori, cu o scară largă între păl­ma­şii de jos şi vâr­fu­rile stră­lucitoare, ba uneori şi mai mult decât atât.

Se cuvine să spuneam că profesorul Ze­nem­bisi, pe care astăzi îl poftim să fie cu noi împreună, a fost un dascăl to­tal, dăruit şi complet, a fost şi pălmaş, şi vârf, ba şi pa­tri­arh al dăscălimii. Stră­lu­ci­rea lui nu a stat în haine, nici în agoniseală peste pragurile cu­minţi sau în podoabe, ci numai prin ce-a fă­cut şi a sădit în aproapele lui.

A dovedit-o prin viaţă, prin atitudine şi stare dar, cu osebire, prin miile de învăţăcei cărora le-a deschis şi le-a luminat mintea şi care au devenit oameni de folos şi îm­pli­nire, profesionişti şi cetăţeni demni, nu puţini dintre ei, ca şi el, dascăli adevăraţi.

Profesorul Ioan Zenembisi a fost un model, dar a vorbi despre el doar ca atare ar fi mai mult decât ba­nal şi i-am restrânge ima­gi­nea la câteva trăsături. De fapt, el a fost o stare de spirit, ca un simbol sau o pecete. Toţi cei care s-au adăpat din izvoarele des­cătu­şate de el şi trecute prin filtrele lui au sorbit apă vie, cu care – mai departe, în rotirea fără sfârşit a vieţii – au u­dat ogoarele pe care le-au cultivat. Şi au cules recoltă frumoasă şi bogată. 

Profesorul ne-a fost, rând pe rând, dascăl şi sfă­tui­tor şi, când a fost vremea (alături de Areta, cea cu care a împărţit via­ţa), naş al fetelor noastre.

Doar atât? Nici vorbă.

Naşu’ – că nu-i puteam spune în toate felurile – era îndemnul, cuminţenia şi cumpănirea cu măsură, as­cul­tătorul răbdător, so­luţia miraculoasă şi sal­va­toare din cine ştie ce impas, lumina care înde­părta negu­rile şi stăvilea lacrimile, zâmbetul de fie­care clipă şi câte al­tele. Nu poţi vorbi despre el într-un sin­gur fel, pentru că în el parcă sălăşluiau mai multe minţi, mai multe suflete, din care el căuta şi găsea tocmai ce să ţi se potrivească ţie, nu­mai ţie.  

Nu obosim în a ni-l aminti pe Iani Zenembisi ca pro­fe­sio­nist, om de casă şi cetăţean. A lăsat în urmă un nume de prestigiu şi dem­nitate, cum i-au fost şi strămoşii şi nu mai puţin urmaşii care fac cinste lumii noastre şi a tuturor.

De când Moldova e Moldovă, ea a avut întot­dea­una Domni mari şi Dascăli mari.

Dascălul Iani Zenembisi a fost unul dintre ei.”

Stela şi Mihai GAŞPARI