0:00

Poetul Ioan Vieru, la 52 de ani, ZCH NEWS - sursa ta de informații

“Cititorii adevărați au o inteligență superioară criticii, nu sunt pervertiți”

Poetul Ioan Vieru împlineşte astăzi 52 de ani. Născut la 6 mai 1962, la Târgu Neamţ, poetul Ioan Vieru şi-a petrecut copilăria în satul Grumăzeşti, a absolvit filologia, a lucrat în redacţiile unor reviste literare, în prezent fiind directorul revistei „Contrapunct” din Bucureşti şi al fundaţiei cu acelaşi nume. A debutat în anul 1990 cu cartea de poeme „Căile şoimului”, ulterior publicând mai multe volume de versuri (Abisul mâinilor, Coloana oficială, Zidul din turn, Peisaj confiscat, Transparenţă cu Pieta, Capodopera cinematografica, Intervalul răbdării, Arhiva din spatele asinilor, Locuri prin care trece frontiera misterului).

“De cîte ori întâlnesc numele lui Ioan Vieru – fie pe coperta unei cărți, fie sub un grupaj de versuri într-o revistă, fie într-o antologie a poeziei române de azi – este imposibil să nu îmi revină în memorie silueta subțire a adolescentului venit cu un tren de noapte din Moldova – , îmbrăcat în uniformă de licean, spre a-și încerca norocul cu poezii la o revistă bucureșteană. Am avut șansa să fiu eu în acel birou la ușa căruia a bătut cu o sfială ce nu l-a părăsit nici astăzi, așa încât nu pot fi decât fericit să-l văd acum râvnit de colecții prestigioase. Asemeni omului, poezia lui Ioan Vieru este un amestec de discreție tenace și imersiuni în zone ce implică o temeritate nu întotdeauna ușor de observat la prima privire. Poezia sa este ca un lied pe care trebuie să-l asculți de câteva ori spre a înțelege de unde vine și spre ce încearcă să te poarte. Îți trebuie o vreme să ajustezi volumul la intensitatea potrivită. În lipsa ei, riști să treci fluierând pe lîngă sensul acestui demers artistic meticulos. Deși solidar – estetic și moral – cu leatul său literar, Ioan Vieru a ocolit cu inteligență înregimentările zgomotoase, frondele gratuite și narcisismul ce a prăpădit atâtea talente. A rămas ce a fost de la bun început – un artist autentic”

 Am citat dintr-un text scris de poetul şi dizidentul Dorin Tudoran în volumul antologic “Crinul regal” (1999). Sosit cu câtva timp în urmă pe meleagurile natale (de câteva decenii locuieşte în Bucureşti, după ce, un timp, a stat în Constanţa), l-am rugat să-mi acorde un scurt interviu.

– Ţi-au apărut mai multe volume de poezie după debutul tău cu cartea „Căile şoimului”, prefaţat de Constantin Ciopraga. Care crezi că te reprezintă, la care ţii mai mult?

– Orice carte are locul ei într-o biografie de autor, asemenea unei păsări într-un stol care pleacă spre alte lumi. Volumul „ Crinul regal” , antologie apărută în  colecția „,Poeți români contemporani”, a editurii „Eminescu”, cu o posfață sentimentală de Dorin Tudoran, mi se pare o carte de răscruce în biografia mea artistică. Un prieten de-al meu, regretatul poet Valeriu Bârgău, pe care l-am cunoscut într-un sejur literar oferit de Ion Cristoiu, la Deva, cu mulți ani în urmă, mi-a spus , că avea impresia că va muri și nu-și va  vedea tipărită prima carte. Am fost și eu în  în această situație, datorită mie, evident. Asta după ce pe la 15 ani ar fi trebuit să debutez la editura ieșeană „Junimea”,  retrăgându-mi cartea aproape pregătită pentru tipar. O nebunie care avea să mă  vulnerabilizeze   destul de mult. Apariția atunci a acelui volum cu titlul „Eclipsa obiceiului” mi se părea un fel de sinucidere.  În 1988, un funcționar al Ministerului Culturii, a insistat să intervină, să accept,  să-mi apară cartea „Căile șoimului”. Devenisem o problemă, se vehicula ideea că voi folosi  situația pentru un posibil protest.  Am refuzat sprijinul . Ideea că un oficial exterior editurii poate interveni mi s-a părut incorectă, periculoasă. Ca atare,  am debutat imediat după 1990, primul volum având un tiraj fabulos, o  recompensă a providenței. Cărțile ulterioare debutului  au pentru mine semnificația unei evoluții la care poate mă voi opri cândva, în alt context.

– Criticul literar Nicolae Bârna, care ţi-a făcut fişa din „Dicţionarul literaturii…” editat de Academie, remarca omogenitatea tematică a volumelor tale. Cum scrii? Ai planuri, scrii la prima inspiraţie, revii?

– Ce pot să spun? Viața mea prin  traseele ei, s-a aflat, fără intenția mea,  la o  continuă limită. Mă simt solidar exlusiv cu cei care au scris în Bărăgan, în Siberia, au trăit prin ei înșiși, au adus lumină în lume . Nu am rețetă, detest rețeta. Într-un alt secol mi-aș fi permis experiențe extravagante, garantat. Acum, după nazim, comunism, România, vreau să fiu mărturie. Scrisul este o experiență de răscruce. Omogenitatea la care te referi poate fi acel angajament interior fără de care tirania zilei ne-ar pulveriza.

– Eşti mulţumit cum au receptat criticii literari cărţile tale de poezie? De la cine te-ai aştepta, ţi-ai dori, să scrie o istorie a literaturii contemporane?

– Cărțile mele au fost receptate corect, nu am a mă plânge. Debutând după 1990, am prins vremuri nu tocmai prielnice receptării critice. Receptarea critică e mai mult un joc aleatoriu. Treaba altora dacă o fac bine sau rău. Cititorii adevărați au o inteligență superioară criticii, nu sunt pervertiți. Când, într-o după-amiază, într-o cafenea de lângă Universitate, în plină dictatură și supraveghere,  am citit ce-a scris profesorul Dan Grigorescu în referatul la prima mea carte, am avut un fel de garanție că un critic adevărat este un solidar cu toate așteptările unui scriitor. Am înțeles că toți cei care m-au sprijinit merită o mulțumire înaltă, absolută în memorialul unei viziuni. O „Istorie” a literaturii nu-și mai are sensul într-o cultură liberă, modernă, cu atât mai mult astăzi. S-a schimbat lumea, unii însă o vor ca acum o jumătate de secol. Îi înțeleg. M-am despărțit de ei.

– La această vârstă, dacă ar fi să o iei de la capăt, te-ai stabili tot în Bucureşti sau la Constanţa?

– Mulțumesc celor care au fost alături de mine, unii dintre ei de acolo de la Piatra Neamț. Mi-am câștigat dreptul de a spune cum văd eu lucrurile.  Casa mea este în inimă, acolo unde ne putem întâlni la un veritabil cenaclu. Cenaclul nostru literar a fost, îmi permit să o spun, unul esențial. Bucureștiul este un loc cu prea multe promisiuni  pentru a fi un loc al adevărului.  Constanța, unde am avut șansa de-a locui câțiva ani, m-a apropiat, indirect, de locuri îndepărtate unde revin în căutarea unui acasă pe care scrisul l-a multiplicat fascinant. Dacă ar fi să o iau de la capăt simt că mi-ar fi imposibil să nu scriu. Aș fi mult mai tolerant cu cei care au avut alte poziții decât ale mele, pentru că adevărul, deși glob de cristal,  este, deseori, unul singur.

A consemnat Nicolae SAVA

Articolul precedentComuna Girov revine în prim-plan
Articolul următorCetăţenii din Speranţa au ajuns la exasperare: “Evacuați rromii!”