Azi împlineşti 66 de ani. La mulţi ani! Eşti printre puţinii poeţi români care au ţinut să apropie arta plastică de poezie – lucrarea ta de licenţă anunţând un asemenea interes. Găseşti că cele două arte sunt complementare sau pot fi?
– Imaginea este o „matrice” comună – se ştie – atât pentru artele plastice (numite astăzi, sugestiv şi mai cuprinzător, „arte vizuale”), cât şi pentru poezie. Diferenţa constă în mijloacele de exprimare. Efortul de a se întâlni datează de multă vreme. E suficient să amintesc aici cuvintele disipate prin schiţele pregătitoare ale maeştrilor – unele ajungând, câteodată, pe suprafaţa pictată a tabloului finit, sau desenele poeţilor strecurate în manuscrise… Şi ar fi mai multe de spus despre ce înseamnă sacrificarea „caligrafiei” în favoarea utilizării PC-ului (ca limitare, supunere la ready-made), mai ales în cazul poeziei. Or, întâi intuitiv, apoi explicit şi manifest, poeţii şi plasticienii (graficienii, în primul rând) au încercat să ajungă la o sinteză, fie pe cont propriu, fie prin colaborare. În acest fel au apărut limbajele experimentale (le-am putea numi şi „interdisciplinare”), caligramele lui G. Apollinaire fiind un exemplu. Peste toate, însă, trebuie spus că ne aflăm într-un moment de ofensivă a imaginii pe toate fronturile, trăim o epocă a imaginii, aşa că poeziei nu-i rămâne decât să se adapteze. Oricum tradiţionalele „figuri de stil” par să nu mai corespundă spiritului postmodern, aşa că imaginea (cu o redefinire adecvată) începe să fie asimilată şi de arta literară.
Eşti un critic de artă căutat. Cum „te-a găsit” Brauner, celebrul pictor de la Paris şi necunoscut la Piatra Neamţ?
– Victor Brauner e un subiect potrivit pentru cele enunţate anterior şi, probabil, de aceea am ajuns să mă ocup de el. Nu ştiu cine pe cine „a găsit”; mai degrabă aş spune că ne-am întâlnit. Victor Brauner era bântuit de trăiri poetice, dar şi-a dat seama că le putea exprima cel mai bine într-un limbaj plastic (pe care oricum l-a „renovat” continuu). În arhiva artistului există destule probe că el şi-a „gândit” mai întâi în versuri numeroase tablouri (sunt zeci de file cu notaţii poetice). Aşa a inventat şi pictopoezia, la început cu Ilarie Voronca, apoi a luat totul pe cont propriu. Şi este „pe val” în zilele noastre tocmai pentru că tipul său de expresie corespunde postmodernităţii, dominată de imagine. În ce mă priveşte, l-am „cunoscut” prima dată prin desenele din antologia de avangardă realizată de Saşa Pană în 1969. Atunci doar l-am „pipăit”, pentru că eu încă mai cochetam cu lirismul şaptezecist al generaţiei mele, convenabil în condiţiile cenzurii. Abia după revoluţie, când am simţit nevoia confruntării cu realitatea (şi) în felul de a scrie, l-am aprofundat pe Victor Brauner, cel din pictură. De fapt, atunci am avut acces (cu toţii) la opera mare / de maturitate a artistului exilat în Franţa. Totuşi, Brauner a rămas pentru mine un raisonneur la care mă artiştii profesionişti (eu neavând veleităţi plastice), precum prietenii Dinu Huminiuc şi Dumitru D. Bostan. Aşa realizăm varianta noastră de pictopoezie! Cât despre ceea ce tu numeşti „critic de artă”, mi se pare o etichetă nepotrivită pentru mine, oricât de bine ar suna ea. Sunt doar un comentator al artei din poziţia de scriitor / poet, în măsura în care preocuparea pentru imagine şi pentru limbajul „interdisciplinar”, cum am spus, implică arta vizuală. În plus – fără să supăr pe nimeni – cred că nici nu mai este potrivită cu actualul stadiu al artelor această etichetă: 1. deoarece, din punct de vedere tehnic, artele solicită un alt tip de abordare decât acela tradiţional, din vremea în care a apărut sintagma respectivă; 2. adesea mă gândesc cu oarecare jenă la foştii critici de artă care transpirau redundant ca să traducă în cuvinte (adică să reducă la o formă literară sau „filosofică”) ceea ce artiştii plastici exprimaseră cu uneltele lor, în limbajul lor. Aşa că, mai bine nu!
Ulici zice că eşti un poet calofil şi nu greşeşte foarte mult. Preţuieşti rolul estetic al poeziei mai mult decât pe cel de mesager al ideilor, de emiţător de emoţii? Pentru tine, cine e poetul total, Blaga sau Arghezi?
– Regretatul Laurenţiu Ulici avea dreptate la momentul în care a emis aprecierea cu pricina. Acum încerc altceva, care implică ideea, emoţia, dar şi alte lucruri, încercând totuşi ca scrisul meu să rămână „poezie”, adică să corespundă unei intenţii artistice. Cercetez însă dincolo de Blaga şi Arghezi… Dacă vrei neapărat să-ţi dau un nume din aceeaşi suită de repere, îl menţionez pe G. Bacovia: pe el îl recitesc, dar încercând să scriu pentru generaţiile ulterioare.
Până unde poate merge experimentalul în artă, în special în cea poetică?
– Experimentul poate să meargă până la marginea pustiului, adică până acolo unde începe să dispară tocmai ceea ce numeam mai înainte „intenţie artistică”. Avangardiştii au consumat această experienţă şi a fost de ajuns. Priveşte în jur şi ai să constaţi că toate „inovaţiile” botezate cu fel de fel de –isme nu sunt decât prelungiri ale avangardei şi nimic mai mult. Unele reuşite, într-adevăr, adevărate, însă cele mai multe ratate, simulate, chinuite, neadevărate. Sunt un adept al experimentului, dar cu conţinut!
Ai făcut multe ziare şi reviste literare. Cum vezi viitorul presei literare?
– Deocamdată – şi încă o bucată de vreme de aici încolo – cred că merită să faci asemenea reviste pentru cei 2-300 de cititori reali. E un efort insignifiant faţă de apocalipsa cărţii şi a revistelor literare spre care ne îndreptăm! Şi e o jertfă meritată de sfârşitul civilizaţiei noastre, înainte de instaurare retribalizării! După aceea, Dumnezeu cu mila…
