reclama autocenter

Poetul Daniel Corbu, un nemţean ajuns la Iaşi (şi la propriu şi la figurat, deoarece e director adjunct al Muzeului Literaturii Române), este născut la Vănători-Neamţ la 7 aprilie 1953, licenţiat în filologie, autor a vreo 30 de volume de poezie, teorie literară şi eseu, premiat anul trecut de Academia Română, organizator al Colocviilor de Poezie de la Târgu Neamţ în 1984, al  Serilor de poezie de la Vânători-Neamţ, al Concursului de poezie „Grigore Vieru”, este director al revistei „Feed-Back”, al Editurii „Priceps Edit” etc. Ajuns pe meleagurile natale, ne-a acordat un interviu.

Contează unde te naşti, cine îţi sunt părinţii, prietenii din copilărie? Te-a marcat în vreun fel faptul că te-ai născut pe malul Ozanei?

– Contează enorm. Și trebuie să ai un loc al tău, un petec de pământ, o bojdeucă, altfel Dumnezeu nu știe unde să te găsească. După cum bine știi,  sunt născut la Târgu Neamţ, dar toată copilăria, începând din a şasea zi de la naştere, mi-am petrecut-o în Vânătorii de Neamţ, unde-şi avea casa mama mea Casandra Vîju. Cu ea şi cu bunica Ana am trăit până în zorii adolescenţei, când am zbughit-o la şcoli. Vorbind  despre satul din umbra legendarei Cetăţi a Neamţului, răsfirat pe vreo şapte kilometri de-a lungul Ozanei, te lași fără voie năvălit de melanholii atât de speciale. Nu se poate vorbi despre vatră (în cele mai multe cazuri, cu un orgoliu de patriot local pătimaş), fără a vorbi de copilărie, pentru că ea ascunde toate datele personalităţii de mai târziu. Aici, în satul aşezat pe malul drept al Ozanei, care face legătura între Pipirigul lui David Creangă şi Humuleştii lui Ion Creangă am mers prima oară prin roua dimineţii, aici am văzut soarele răsărind de după zidurile misterioasei cetăţi, aici au început dialogurile mele civilizatoare cu pietrele Ozanei şi cu copacii de pe dealurile Brădiţelului şi Cetăţii, aici am ascultat cântecul mierlei, dar şi pe cei mai mari povestitori cunoscuţi în viaţa mea: Moş Costică Almaşanu, Dumitru Blaga, Bădia Gheorghe Ţîrlii, Ion Tulan, Dumitru Gînga. Aici, mai precis pe malul unei bulboane ozanaiarde în care era să mă înec, am realizat pe la 11 ani, cu bărbia pe Legendele Olimpului şi cu ochii la cerul nesfârşit, că sunt muritor şi tot aici am gângurit primele poezii, vroind parcă să provoc şi mai mult şamanica poezie a locului. Întrebat la întâlniri literare care e prima mea încercare poetică, mă eschivam cu şmecherie metaforică, pentru că nu-mi aduceam aminte, procedam ca orice derbedeu serafic încolţit de oameni serioşi. Mi-i dat să-mi amintesc acum acea primă poveste lirică, scurtă ca un fulger, legată de un călăreţ care venea dinspre Dealul Cetăţii şi traversa curajos o Ozană de după ploi, tulbure şi nervoasă. S-o transcriem în premieră: A venit Ozana mare/ Şi-am văzut unul călare/ Şi în mână c-o căldare. Aveam, de nu mă înşel, vreo cinci ani şi jumătate. Prin urmare, aici, la Vânătorii de Neamţ, am început să întemeiez, mai întâi în joaca jocului, apoi foarte serios, o mare singurătate.

Daniel Corbu, crezi în destin? Te consideri un predestinat?

– Asemenea grecilor de altădată, mi se-ntâmplă să cred în destin. Casa copilăriei mele de la Vânătorii de Neamţ, e în dreptul Cetăţii Neamţului, la câţiva metri de Ozana, devenită celebră prin pana lui Creangă. Astfel, bălăcit toată copilăria prin ştioalnele Ozanei, pe la zece ani realizam că mă aflu între puncte fierbinţi ale culturii noastre: la Mănăstirea Neamţ scria Mihail Sadoveanu (pe care l-am văzut în 1960, la inaugurarea Căminului Cultural din Vânători, ce-i poartă numele), că la o azvârlitură de băţ de casa noastră, la Humuleşti, s-a născut Creangă, iar mai târziu aveam să aflu că doar la 10 km, la Ghindăoani, s-a născut Vasile Conta, junimist ieşenizat, rămas până azi, prin teoria ondulaţiunilor, cel mai original filosof al nostru. Cultural vorbind, am fost norocos. Eram un copil firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi, la 10-12 ani, pe când începeam să mâzgălesc hârtii, nu mă puneau la muncile câmpului. Citeam. Asta a fost cea mai mare preocupare şi fericire a mea. După cum bine știi, era şi mai este (deşi descompletată de comunişti prin anii cincizeci) o bibliotecă imensă la Vânători-Neamţ, păstrată de pe vremea când naşul meu, Gheorghe Popescu, era dirigintele şcoalei, şi de aici, de la bădia Costică Oancea, blândul custode, împrumutam, ca și tine, cărţi. De pe atunci mă gândeam că dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. De aceea, nu mă mir că pe la treizeci de ani, împreună cu Aurel Dumitraşcu, Dan David şi alţi anahoreţi, poate pentru a da cu tifla veleitarilor care mai mult scriau decât citeau, am vrut să înfiinţez Uniunea Cititorilor din România.

Articolul precedentJoi, la Biblioteca judeţeană: Seară cu Gabriela Pepelea, Bezem, Livescu
Articolul următorConcurs de debut

1 COMENTARIU

  1. …. de Ziua Internationala a Poeziei – 21 martie.

    Mulţumim pentru interviu!

    Multa vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind
    printr-o fereastra.
    Multa vreme am crezut ca privind prea mult
    frumusetea
    voi orbi.
    Îmi spuneam: de m-as învinge mereu
    fara martori si fara fast
    de m-as învinge în fiece clipa!
    Dar cineva îmi arata cu degetul instrumentele de
    faurit duminici
    felinarele de înaintat în desert
    altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor
    marunte
    asupra privirilor mele
    prietenii rasturnau pe trotuar valize cu îngeri
    serile îmi pregateau încoronarea cu lacrimi
    si nu stiam cum sa te mai mint moarte
    care ani de-a rîndul ai acoperit spatiile albe din
    poemele mele
    îti cîntam litanii cîntece din nordul meu
    rasarite ca florile din inima
    singur îmi încurajam calatoria pe cruci
    si ma vindecam de muscatura atîtor cuvinte
    otravite.

    Cînd vei citi acestea cititorule
    eu demult voi fi plecat prin alte poeme

Comments are closed.