0:00

Monumente, ZCH NEWS - sursa ta de informații

De la o vreme încoace publicul românesc a început a încuraja prin subscrieri ridicarea de monumente întru amintirea voievozilor care au asigurat existenţa sau a ridicat vaza ţărilor noastre şi a acelor cărturari care la începutul veacului nostru au dat început mişcării intelectuale. Astfel Mihai Vodă cel Viteaz, acea nenorocită jertfă a politicei casei de Austria, care-a realizat pentru câteva zile trecătoarea coronă a Daciei romane, acel bun ostaş şi rău politic are astăzi statua ecuestră în faţa Academiei din Bucureşti; <statuia lui> Ştefan cel Mare, asupra mărimii căruia abia archivele din Venezia încep a ne lămuri şi care crease Moldovei un rol atât de strălucit pentru vremea sa, va avea statua sa în Iaşi; lui Grigorie Vodă Ghika, nobilul martir care au protestat contra ciuntirii pământului nostru, i s-au ridicat un monument în piaţa Beilicului cu concursul preaînălţatului nostru domn.

Dintre cărturari s-a început cu statuia de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu ).

Eliad se vede a fi fost în tinereţe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didactice au dat fiinţă limbei ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la lumină între anii 30 şi 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în româneşte. Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe” se latinizează şi se franţuzeşte, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică , un product bastard al lipsei sale de ştiinţă filologică pozitivă şi al unei imaginaţii utopiste. Făr’ a avea el însuşi talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcţii poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 şi petrecerea sa în străinătate îi răpiră şi restul de bun simţ cât îi mai rămăsese.

El deveni din ce în ce mai închipuit şi mai apocaliptic, încât întors în ţara lui şi Făr’ a fi încetat de-a esercita o înrâurire şi mai mare ca-n trecut, el au mai trăit ca o primejdie vie pentru orice aspirare adevărată şi serioasă. „Istoria românilor” scrisă de el este o ţesătură de închipuiri subiective şi de greşeli; o a doua ediţie a gramaticii e o adevărată babilonie de fantazii etimologice, iar poeziile sale sunt stârpituri de cuvinte străine înşirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad modestul învăţător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade-Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunărei va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiţi: unul modest, îngăduitor, plin de bun simţ; celălalt suficient, invidios, trăind în ficţiuni şi lipsit de orice bun simţ.

În cei din urmă zece ani ai vieţei sale îi mai rămăsese un singur instinct adevărat. Din cugetarea cu totul străină a tineretului el a prevăzut falimentul economic şi intelectual al generaţiei de faţă; a prevăzut că oamenii cari se gerau ca uriaşi nu erau decât nişte comedianţi, îmbrăcaţi franţuzeşte. S-ar putea zice chiar că acest om straniu avea în unele momente un soi de-a doua vedere. Cu toate acestea constatăm cu durere că multe din relele ce le prevedea ş-au avut cauza în chiar direcţia pe care-o dedese el culturii române.

Monumente, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Un alt om al cărţii căruia i se va reîmprospăta memoria este Gheorghie Lazăr. Camera a votat două mii de lei pentru a se înscrie în capul listei de subscripţie. Totodată d. ministru al instrucţiei au îngrijit ca în ţintirimul din satul Bolintin să se aşeze pe mormântul poetului liric Dimitrie Bolintineanu o piatră de marmură c-un basrelief, reprezentând o mână ce depune o cunună de lauri. [11 martie 1877]

Articolul precedentRomanul, ciudă pentru Trifești
Articolul următorStana absent la reunirea Ceahlăului