Medicul, editorul şi scriitorul Virgil Răzeşu şi-a lansat cu câtva timp în urmă două cărţi, „Mărturii” (două volume) şi „Domnule Preşedinte”, ambele apărute la editura sa, în 2014. Vechi condeier, romancier şi publicist cunoscut – care nu s-a apucat de scris după ce a lăsat bisturiul din mână, aşa cum remarca în prezentarea sa profesorul Gheorghe Bunghez – autorul celor două cărţi se arată a fi cronicarul atent şi comentatorul intransigent al timpului său, el fiind prezent în presa locală şi centrală (cea de specialitate) cu articole în care trage de mânecă pe mai marii zilei de aici şi de pretutindeni pentru erorile pe care le fac, erori ce ne afectează pe toţi.
Sub titlul „Mărturii”, autorul îşi adună cele mai multe din intervenţiile sale publice din ultimii ani (articole, cronici de carte, amintiri, interviuri, scrisori deschise etc), afirmându-se, şi prin acest op, un polemist redutabil. Este impresionantă lista problemelor, temelor, subiectelor abordate de autor în ele două volume a peste 500 de pagini. Vă puteţi da seama după titlurile articolelor: “Minciuna care salvează inocenţa”, “Listele ministrului Cinteză”, “Între bisturiu şi condei”, “Cutremur fără… Richter”, “Seara Cetăţenilor de Onoare”, “Chipul lui Dumnezeu”, “Cartea şi… confraţii” (un dialog cu artistul fotograf Cornel Miftode, despre controversata sa antologie „Scriitori din Neamţ”), “Medicii despre Andrei Pleşu”, “Omagiu dascălilor”, “Albăstrelul” (o proză duiosă rătăcită printre scrisori), “Omul lumii moderne”, “Între progres şi disperare” (o interesantă conferinţă a autorului ţinută în câteva oraşe), “Dragă maidanezule”, “Domnule Ministru”, “Scrisori fără răspuns”, etc. Apropo de ultimul titlu, în volumul II al cărţii, Virgil Răzeşu îşi publică scrisorile expediate prin poştă lui Gabriel Liiceanu şi discipolilor lui (Andrei Pleşu, Andreea Pora, Robert Turcescu, Marius Oprea, cu prilejul apariţiei cărţii acestuia „Dragul meu turnător”, cartea apărută aproape simultan cu „Umbra noastră cea de toate zilele” a lui Răzeşu. Iată un fragment din scrisoarea către Andrei Pleşu, în care autorul afirmă cu amărăciune că la noi procesul comunismului nu a fost şi nu va mai fi niciodată, timpul fiind trecut:
„Dar nu ştiu cum să vă spun, după ce comunismul a fost condamnat (cu rară asprime!?!), când toată lumea îi descoperă la fiecare pas pe foştii securişti care i-au amărât viaţa şi se face atât tam-tam că, în fine, dragă Doamne, începe să se facă dreptate şi vechii torţionari, după ce şi-au mâncat pensia generoasă de aproape 25 de ani, fără regrete (de coşmaruri nu ştiu, fiecare le are pe ale lui), dau din colţ în colţ că au fost militari şi au executat ordinele, tot mă încearcă un sentiment de amărăciune la gândul că lumea rămâne la fel de anapoda şi că lucrurile nu se vor îndrepta niciodată”.
Firesc, în multe dintre texte autorul face adevărate pledoarii în favoarea profesiunii sale de o viaţă, chirurgia. Evident, în primul volum al cărţii este cuprins şi un „Drept la replică”, adresat subsemnatului după recenzia apărută la antologia sa din 2012.
„Domnule Preşedinte”
Cea de-a doua carte, „Domnule Preşedinte”, este o corespondenţă (un fel de a spune, corespondenţa mergând doar într-un singur sens) polemică (în fapt, cu scrisori fără răspuns) susţinută cu un preşedinte de ţară care, prin felul său de a conduce, a oferit zeci de ocazii autorului de lua atitudine:
„Aţi declarat în repetate rânduri că România are probleme majore de credibilitate. Nu este o fantezie, este aria cântată de toţi şi de toate vocile Europei. Aţi început cu plagiatul lui Victor Ponta. Nu înţeleg de ce nu aţi mers mai departe, până în pânzele albe. Un asemenea plagiat atârnă greu pe umerii unui premier şi nu este doar o joacă cu vorbele. Premierul nu e un pârlit de aspirant la un grad superior şi, în plus, mei este şi om al legii. Fie vorba între noi, plagiatori sunt pe toate drumurile. E greu să mai fii original cu orice preţ. Aproape tot ce se spune a mai fost spus. Dar şi preluările şi renunţarea aceloraşi lucruri au legile lor, care trebuie respectate. Iar când e vorba de primul ministru acuzat de asemenea lucruri grave nu mai trebuie umblat cu mănuşi. Nu înţeleg de ce nu aţi folosit instituţiile abilitate cu stabilirea exactă a adevărului”.
Am citat din una dintre cele câteva zeci de scrisori care fac sumarul volumului de 250 de pagini. Unele mai critice, altele mai retorice, toate păstrând însă acea distanţă cuviincioasă şi necesară dintre un cetăţean cu condei şi demnitate şi un preşedinte de ţară. Evident, cele mai multe dintre scrisori fiind fiind „trimise adrisantului” ca unui sfătuitor şi prieten.
Textele din cele două cărţi, care ilustrează activitatea publicistică a autorului pe parcursul unui sfert de secol sunt tot atâtea mărturii ale drumului parcurs de România în această perioadă, un drum de căutări şi ubicuităţi politice. De remarcat prezentarea grafică a celor două cărţi, volumul „Mărturii”, graţie fotografului Florin Mihai, beneficiind de o copertă deosebită.
Nicolae SAVA
