Consideraţi că actuala globalizare la care suntem obligaţi să ne aliniem e o ameninţare la specificul naţional? Nu va duce ea la aplatizarea culturală a naţiunilor, la o uniformizare periculoasă?
– O…! Risc să par și eu, asemenea plicticoșilor „comentatori” și „analiști”, pricepuți la de toate și care nu fac altceva decât să îndobitocească pe mulți dintre cei care le dau atenție, tot un fel de „priceput la toate”. Risc, dar răspund: nu! Nu consider că trebuie să socotim Globalizarea ca pe un nou „bau-bau”, un nou atentat la dragul nostru „specific național”, o unealtă a nu știu cui, pentru „aplatizarea culturii națiunilor”, un mijloc perfid de umilitoare „uniformizare” umană! Nu! Apreciez, în schimb, că depinde de noi toți, de liderii noștri politici, administrativi și sociali, de organismele noastre științifice și cultural-educative, de media, de instituțiile noastre de învățământ și cultură, de armată și de toate celelalte organisme specializate ale statului, de cultele religioase și toate formele organizatorice ale imaturei încă societăți civile, să știm să ne formulăm programe (de la nivel național și până în cele mai mici comunități). Sunt necesare programe prin care să asigurăm preluarea de la incipienta globalizare, a valorilor civilizatorii la care nu am avut încă acces și prin care să putem transmite, cu modestie dar și cu multă demnitate, atât specificul nostru cu valori paradigmatice și valențele profund umane ale culturii naționale, cât și trăsăturile general individuale ale românilor, care nu sunt nici hoți, nici leneși, nici imorali. Suntem așa cum suntem, dar capabili să dăm consistență specifică florilegiului european și universal al națiunilor lumii. Atât! Și mai ales fără spaime și cu multă încredere în viitor!
Ce părere aveţi despre introducerea orelor de religie în şcoală?
– Proastă! Predarea religiei nu trebuie să însemne doar simpla catehizare efectuată în spațiul școlii! Spun aceasta, cu atât mai mult cu cât eu am făcut religie în școală, inclusiv în liceu, până la neavenita „reformă”, din 1948. Atunci, preoții (personalități respectabile și respectate), veneau în școli, căci ei „predau” (de regulă), religia, după un orar flexibil, pe confesiuni religioase; nu existau manuale stupide, iar orele erau adevărate prilejuri de autentică educație moral-religioasă; eram colegi, de diferite confesiuni (ortodocșii majoritari, catolici, greco-catolici, reformați, israeliți ș.a.), dar care, adesea, ceream permisiunea de a asista și la activități ale altor culte. Nu existau nici prozelitism și nici excese. Apetitul pentru extremism lipsea, atât din vocabular cât și din comportamentul curent și mărturisesc faptul că, adeseori în viață, mi-am amintit cu recunoștință de venerabilii sacerdoți din timpul școlarității.
Consideraţi că perioada ceauşistă ar trebui cunoscută, în adevărata ei lumină, mai mult de către tinerii de azi? Din câte ştiu, sunteţi şi profesor de istorie. Ce părere aveţi despre manualele de azi?
– Consider că ar fi o greșeală dacă ne-am propune să prezentăm, tinerelor generații, perioada „ceaușistă” într-o anume „lumină”, specială. Național-comunismul lui Ceaușescu nu a fost altceva decât evoluția dramatică a totalitarismului românesc, „altoit” cu reziduuri bolșevice. Așa că, indiferent de particularități (specifice sau de etapă), tinerii de azi, dar și noi toți, trebuie să (re)cunoaștem că a existat în Istoria României o perioadă, de aproape o jumătate de secol, în care, după brutala suprimare din viață a majorității valorilor umane: politice, sociale, culturale, religioase, economice și de orice altă natură (cu sau fără „ajutor” străin), a urmat fariseismul unei „deschideri” ce a indus în eroare și pe alții, dar în primul rând pe noi. Ne-am comportat fiecare, în absența totală a unor lideri sau curente protestatare active, recunoscute (așa cum au beneficiat alte națiuni prietene), cu foarte puținele excepții-sacrificiu (ce-i drept demne de recunoștința posterității), fie cu normalitatea apreciată individual, fie cu încadrarea necondiționată sau chiar slugarnică în „catehismul” vremii, sau, fie cu integrarea într-o anume demnitate a supraviețuirii. Fiecare a ales, dar nu este cazul să redeschidem (cum le place cam prea multora de la noi), scandaloase procese de intenții. Cercetarea istorică științifică și nu cohortele de „analiști” și „comentatori” de ocazie trebuie să-și facă datoria, iar manualele trebuie să reflecte adevărul istoric. Adevărul nostru, cel de toate zilele, este că nu numai manualele sunt necorespunzătoare și abundă în adevărate baliverne, ci însăși Istoria Patriei, încă denaturată, nu își mai găsește locul cuvenit și rostul în școli. (Apropo de discuția de mai sus cu privire la consistența specificului nostru național!) Dar nu numai despre Istorie este vorba. Educația conferită de școală, în această etapă de tranziție, adăugată insuficientei educații în familie și scandaloasei intruziuni media, (în primul rând TV), deci toate laolaltă fac din profilul moral al multora dintre modelele propuse, antimodele pentru tineri. Și ar mai fi de spus foarte, foarte multe. Dar să ne înțelegem: nu tinerii sunt de vină!
O întrebare de final: ce sfaturi aţi da unui tânăr care absolvă cel puţin şcoala medie? Să plece în afară sau să stea în ţara în care s-a născut?
– În general, îmi repugnă să dau sfaturi. Mai mult, nici nu accept să o fac pe „moralistul”. Acasă sau „afară”, e treaba fiecăruia! Dar un tânăr care nu găsește, indiferent de studii, mijloace pentru a se putea întreține în țara lui, cu atât mai mult, este liber să se realizeze profesional și social, oriunde. Nu e vina lui, ci a țării!!! Nu e drept să ceri nimănui, indiferent de rasă, etnie, religie, pregătire profesională și culturală, „să stea în țara în care s-a născut”, dacă nu are minime condiții de împlinire umană. Dar mai e ceva: nu este de-ajuns să constatăm astfel de realități. Dacă vrem totuși, cu adevărat, ca tinerii și toți ceilalți compatrioți să se simtă bine acasă și să dorească să meargă în alte țări numai în interese turistice sau de cunoaștere și perfecționare profesională, economică și social-culturală, trebuie, cu toții, să ne hotărâm și să ne implicăm social și chiar politic. Sunt necesare adevărate campanii de cunoaștere și de recunoaștere a păcatelor din fiecare comunitate și trebuie stabilite, oricât ar fi de dureroase, măsurile care se impun, de jos și până sus, dar și de sus și până jos. Altfel, vom avea mult de așteptat. Iar în acest îndelung dar obligatoriu proces, Cultura, Educația și Morala au, împreună cu legislația și eforturile de autentică redresare economică, un neîndoios primat, de care ar trebui să țină seama inclusiv vremelnicii noștri… „conducători”. Să nădăjduim că așa va fi!
A consemnat Nicolae SAVA
