Savantul Solomon Marcus s-a născut la 1 martie 1925 la Bacău, iar după absolvirea studiilor liceale în orașul natal, a urmat cursurile Facultății de Matematică din cadrul Universității București. A obținut ulterior titlurile științifice de doctor în matematică și doctor docent. După absolvirea facultății, a predat ca profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universității București. Este autor a numeroase studii interdisciplinare, de cărți ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale s.a. Cărțile sale au fost traduse în multe țări ale lumii. A publicat peste 50 de volume în România și care au fost traduse în mai multe limbi din Europa, și nu numai, precum și mii de articole în reviste științifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1.000 de autori. Din 1993 devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 2001 membru titular. Deși domeniul principal al cercetărilor sale a fost analiza matematică, matematica și lingvistica computațională, a publicat numeroase cărți și articole pe diferite subiecte culturale, din poetică, lingvistică, semiotică, filosofie, sau istoria științei și a educației. Am mai publicat câteva episoade din acest interviu mai amplu. Azi, savantul Solomon Marcus vorbeşte despre tarele şcolii româneşti, dar şi despre coşmarurile din viaţa sa de elev la şcoala primară.
– Domnule academician, afirmaţi undeva că, fără dimensiune ludică şi fără umor, educaţia nu poate reuşi. Adică?
– Da, evident. Eu spun că educaţia trebuie făcută în condiţii cât mai naturale, cât mai apropiate de cele de viaţă. Din cauza asta, de pildă, toate concursurile, examenele, olimpiadele care se organizează, în mare măsură ratează scopul educativ, pentru că ele crează un mediu cu totul artificial, în contrast cu viaţa. Adică: candidatul este pus să stea într-un loc fix, pe care n-are voie să-l părăsească – în contrast cu viaţa, unde te mişti tot timpul, mai ales când ai de rezolvat probleme; este pus să rezolve o problemă dată de altcineva, imaginată de altcineva – în timp ce în viaţă tu trebuie să-ţi indentifici problemele care îţi stau în faţă, nu îţi vin pe tavă; la toate aceste examene ţi se dă o durată fixă în care să rezolvi problemele – în viaţă nu e aşa, în viaţă, când ai o problemă te gândeşti la ea, apoi treci la altceva, revii a doua zi la ea, adică ai o libertate de a reveni, fără limite fixe de timp, când ai în faţă întrebări din astea majore precum “Cu cine să mă căsătoresc?”, sau “Care-i sensul vieţii?”, de exemplu. Ce-ar fi să te pună într-un loc fix şi într-un timp fix să dai răspunsul? Deci, în toate privinţele, aceste forme de control sunt artificiale şi, din cauza asta, îşi ratează scopul. Şi toate problemele astea pe care le găsiţi în culegerile de matematică, ce se găsesc pe tarabe la toate manifestările de matematică, nu sunt probleme de viaţă, sunt cu totul altceva. Sunt parcă anume făcute ca să-i chinuie pe copii. N-au o valoare culturală, dar de cele mai multe ori nu au nici o valoare estetică, adică n-au nici o noimă. Apoi, vorbim de joc; sigur că nu e prezentă componenta ludică precum în problemele de viaţă, adică să gândeşti la tot felul de variante, să ai dreptul la tot felul de încercări. Prin aceste încercări mai greşeşti, unele din încercări se dovedesc a fi eşecuri, că nu duc la nimic; deci ai dreptul la greşeală fără a fi sancţionat, ai dreptul la eşec, ai dreptul la un număr de încercări, care poate fi mult mai mare decât numărul de reuşite. În asta constă componenta ludică, în faptul că ai posibilitatea să te joci. Or, exact această componentă ludică şcoala o ignoră.
– Păi, şcoala presupune, în primul rând, rigoare. Nu?
– Şcoala diabolizează greşeala de orice fel, transformă greşeala în păcat, fără să distingă între greşeala omenească, care, nu numai că e permisă, chiar e inevitabilă, când începi să gândeşti cu capul tău. Şi aici e decalajul mare dintre educaţie şi învăţarea autentică. Aici intră, evident, şi umorul şi autoumorul. Adică faptul că ai încercat ceva şi ai descoperit că nu duce la nimic şi asta te îndeamnă la o atitudine de autoironie. Adică: uite, domnule, ce prost am fost… Astfel de momente din viaţă sunt esenţiale. Adică, să ai momente în care să fii capabil să râzi de tine însuţi. Toate astea sunt ignorate de şcoală. Pentru că prezenţa acestor elemente face ca învăţarea să se desfăşoare într-o stare de spirit de destindere, de relaxare. E singura care permite învăţarea autentică. Or, în loc de asta, şcoala ce face? Şcoala crează o atmosferă de încordare, de tensiune. Înaintea oricărui test crează stres – care nu-i decât prefaţa la alt stres, boală, abandon şcolar.
– Apropo de asta, ce obiecte v-au dat de furcă în şcoala primară?
– Cel mai mult mi-a dat de furcă – ba aş spune, a fost coşmarul meu din şcoală – lucrul manual; domnule, ne punea să îmbrăcăm sticle cu rafie şi nu mai ştiu cu ce, tot felul de chestii la care eu eram complet nepriceput. Ţin minte că se apropia termenul la care trebuia să depunem lucrarea de la obiectul lucru manual şi eram foarte stresat, disperat aş zice. Ce am făcut? Am realizat un fel de târg cu alţi colegi. Deci, vă spun între patru ochi: de atunci am început activitatea mea de “corupţie”; mă înţelegeam cu câte alt copil priceput la chestiile astea, ăla îmi făcea mie sticla şi eu îi făceam compunerea la română. A fost un coşmar pentru mie acest lucru manual.
– Vă mulţumesc. Celelalte coşmaruri ale elevului Marcus Solomon, vă propunem să ni le dezvăluiţi în alt episod al interviului nostru.
– Domnule, dar cât spaţiu acordaţi interviului meu, de îmi puneţi atâtea întrebări?
– Domnule academician, intenţionez să-l public în ziarul “Ceahlăul”, marcă înregistrată în serial, în mai multe episoade.
– A, da, vă permite ziarul să acordaţi atâta spaţiu, atâta atenţie, unuia care nu e nici fotbalist, nici vedetă, nici cântăreţ de muzică uşoară, sau măcar actor… Bine, atunci mai continuăm, încă mai rezist.
A consemnat Nicolae SAVA
