Duba-vagon în care am fost urcaţi ca să fim duşi la Bucureşti era “oarbă” din cauza jaluzelelor care obloneau fereastra şi care, în afară de lumină, îţi luau până şi aerul. În Gara de Nord, ne aştepta un cordon de gardieni care ne-au primit cu bâte, cu picioare în spate şi cu sudalme. Cele câteva autocamioane, unde stăteam întinşi pe burtă, păziţi de patru gardieni postaţi la colţuri şi cu armele îndreptate către noi, au fost însoţite chiar de directorul Închisorii Jilava, Maromet, analfabet şi rău ca un câine turbat. Aşa am intrat în Închisoarea Văcăreşti, fostă mânăstire, care ne amintea de familia Văcăreştilor. La ora zece, când s-a dat stingerea, a bătut şi clopotul mânăstirii. Aceleaşi sunete – care odinioară se înălţau la ceruri chemând lumea la Sfânta Liturghie – vesteau sfârşitul unei zile de muncă pentru sclavii năpăstuiţi şi condamnaţi pe nedrept. Clopotele de altădată răsunau pentru o lume mai bună, mai dreaptă, cu frică de Dumnezeu, pe când cele de atunci se răsfrângeau peste o lume stăpânită de umbra neagră a diavolului roşu. – Doamne, Iisuse Hristoase, Tu vezi toate câte ni se întâmplă? Chiar dacă acel sfârşit de aprilie era încă destul de rece, am dormit o noapte afară, în curte, întinşi pe nişte rogojini şi supravegheaţi, bineînţeles, de paznicii temniceri. Ne-am strâns grămadă toţi oropsiţii, unii în alţii, pentru a ne încălzi. Cerul ne-a acoperit iar stelele, atât de îndepărtate şi reci, de data aceasta parcă ne încălzeau cu lumina lor, încărcându-ne cu energie şi cu speranţă. A doua zi, am fost transferaţi la Închisoarea Jilava, fostul Fort 13 – una dintre cele 14 cetăţi de apărare de pe centura Bucureştiului – transformat în temniţă în 1907, când 11.000 de ţărani au fost arestaţi, condamnaţi şi închişi în urma Răscoalei de la Flămânzi-Botoşani. Jilava este închisoare subterană, la o adâncime apreciabilă, iar deasupra ei creştea iarbă şi păşteau vitele. Ca paznici gardieni, fuseseră concentraţi acolo cei mai cruzi oameni din celelalte închisori din ţară. Regimul era înfiorător. Într-un salon de 30-35 de locuri, erau înghesuiţi 150, 180 şi chiar 200 de condamnaţi. Oamenii stăteau în şezut, ocupând fiecare centimetru pătrat, dormind chiar şi pe sub paturi. Pereţii erau groşi de 2 metri, ferestrele aveau obloanele bătute în cuie, iar paturile de fier erau suprapuse pe patru rânduri. Din cauza căldurii care se făcea acolo, deţinuţii stăteau în pielea goală, uzi de transpiraţie, leşinau foarte des iar cei bolnavi de inimă treceau ca fulgeraţi pe lumea cealaltă. Neavând loc unde să dorm, m-am culcat pe pervaz, cu capul înspre geam. În cameră, era un butoi metalic, de circa 200 litri, fără capac, unde bieţii de noi, urcaţi pe un postament, ne făceam nevoile, rând pe rând, înfruntând jena faţă de ceilalţi. Nu ni se dădea hârtie igienică sau ziare de teamă să nu le folosim la scrierea unor mesaje. Mirosurile pestilenţiale deveneau insuportabile, mai ales vara, iar tineta era evacuată la 2-3 zile, în acest fel adăugându-se încă o atrocitate la celelalte deja existente. Deţinuţilor le scădea imunitatea, apăreau afecţiunile respiratorii după care deveneau şi mai vulnerabili la TBC. Ca să ne mai oxigenăm cât de cât, preţ de un minut ne aşezam pe burtă în dreptul uşii şi inspiram aerul, şi acela viciat, venit de pe coridorul unde temnicerii, şi ei murdari, stăteau necontenit la pândă. Infernul lui Dante a rămas mult în urmă faţă de iadul care se înstăpânise peste Jilava la acea vreme. (va urma)
Sursa: fericiti cei prigoniti. net (Grigore Caraza – Aiud însângerat)
FOTO: http://claudiapaterau.wordpress.com
