În data de 14 septembrie, creștinii de pretutindeni sărbătoresc Sfânta Cruce. Crucea este simbolul de căpătâi al creștinismului, reprezentând patima, moartea și Învierea Domnului. Este cea mai veche sărbătoare atestată închinată cinstirii lemnului sfânt pe care a fost răstignit Hristos. În această zi, creștinii ortodocși sărbătoresc două evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci. Găsirea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în fața poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335 d.H., precum și aducerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629 d.H. La porunca împăratului bizantin Heraclius, Sfânta Cruce a fost depusă cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim. Identificată dintru început ca fiind „semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30), crucea arată calea urmării lui Hristos (imitatio Christi). Toți martirii au ochii ațintiți asupra lui Iisus, Care „a suferit crucea”, mărturisind că nu există experiență a împărăției lui Dumnezeu fără cruce.
Crucea – simbol ancestral al omenirii, dar și instrument de supliciu
Crucea este un vechi simbol cosmic, mult anterior apariției creștinismului, care reprezenta soarele și armonia contrariilor. Punctul de întretăiere a brațelor ei simboliza centrul universului. Cele 4 brațe indicau cele 4 puncte cardinale. „Cruce” vine de la cuvântul latin crux.
Încă din antichitate existau mai multe tipuri de cruci. Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită si crucea Sf. Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea 4 brațe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa.
Crucea – simbol al mântuirii omului
Mântuitorul Iisus Hristos a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte, într-un obiect sfânt, dătător de viață. Închinându-se Jertfei și Învierii Domnului, creștinii au facut analogia între forma crucii și poziția de rugăciune cu brațele întinse.
Străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forțelor întunericului a devenit semn al mântuirii oamenilor.
Datini și Obiceiuri de Sfânta Cruce
Ziua Crucii este denumirea populară a sărbătorii ortodoxe ”Înălțarea Sfintei Cruci”. În această zi se consideră că pământul, deschis pentru plante, reptile și insecte la Alexii (17 martie), se închide. De Ziua Crucii se postește (e bine chiar să se țină post negru) și se fac praznice. Creștinii merg la biserică, participă la Sfânta Liturghie, se pot împărtăși dacă s-au spovedit.
Dau de pomană ulcele noi, pline cu apă curată, miere sau mied, împodobite cu fir roșu, acoperite cu un colăcel/ covrig și o lumânare. Sfânta Cruce este împodobită cu florile aduse de credincioși la biserică.
Nu se mănâncă fructe care se aseamănă cu o cruce: usturoi, nuci, pepeni, prune.
Femeile făceau și fac tot posibilul să respecte această zi, în credință că vor scăpa astfel de boli rele, îndeosebi de friguri.
Cei care posteau nu reîncepeau să mănânce de dulce decât din seara sărbătorii și numai după ce vedeau că au răsărit stelele.
Moșii de Ziua Crucii
Cu acest prilej se duc la biserică colivă, poame și flori. Pe vremuri se duceau chiar pomi, alături de ulcele noi, pline cu apă, miere sau mied, având deasupra un colac și o lumânare.
Ca orice mare sărbătoare, Ziua Crucii era precedată de post (”de la cruce până la cruce”), acesta având inițial 14, apoi șapte zile. În timp, postul s-a redus la trei zile, astăzi ținându-se numai în ziua sărbătorii.
Hram de Înălțarea Sfintei Cruci
În județul Neamț sunt două mânăstiri al căror hram este sărbătorit de ziua Înălțării Sfintei Cruci. Menționăm Mănăstirea Poiana lui Ioan, situată la 3 km de Mânăstirea Sihăstria. Drumul până la schit se numește ”Drumul Crucii” și este marcat cu troițe pe care sunt pictate imagini cu scene din ultimele zile din viața lui Iisus pe pământ. Ultima scenă este prezentă pe icoana așezată în biserica pe altar, astfel încât drumul devine o provocare pentru pelerini.
A doua este Mânăstirea Sfânta Cruce din comuna Brusturi, județul Neamț. Mai este denumită și Mânăstirea Eroilor, deoarece este ridicată în memoria miilor de ostași căzuți în pădurile din apropiere. Aici, în Al Doilea Război Mondial a avut loc o cumplită ambuscadă, în care au murit peste 14.000 de ostași români, ruși și germani într-o singură noapte. Pentru a păstra vie jertfa ostașilor, în curtea mânăstirii s-a construit și un monument cu două tunuri de o parte și de cealaltă
Ctitor – sfântul Ilarion Argatu
Piatra de temelie a acestui lăcaș de cult s-a pus în anul 1992, la inițiativa părintelui Ilarion Argatu și a fiului său, preotul Alexandru. Dorința lui cea mai mare a fost aceea de a face mai mult pentru veșnica pomenire a eroilor militari care au transformat codrii din Brusturi într-un imens cimitir. S-a ridicat inițial ca un schit aflat în subordinea Mânăstirii Bistrița.
Biserica este asemănătoare celor maramureșene. A fost construită din lemn de stejar, iar la exterior a fost acoperită cu șindrilă. Pictura în frescă din interiorul bisericii este o pictură realistă deosebit de frumoasă. Alături de biserică, în mijlocul naturii sălbatice, s-a mai construit un nou corp de chilii și turnul-clopotniță de la intrarea în mânăstire. În anul 2007, schitul avea 12 viețuitori. A fost ridicat la rang de mânăstire de sine stătătoare, fiind subordonat direct Mitropoliei Moldovei.
Ziua șarpelui
În cele două „Zile ale Șarpelui”, 17 martie și 14 septembrie, țăranii nu-i pronunță numele. Îi spun „Domn”, „Curea”, „Cel care se Târăște”, sperând că în acest fel vor fi protejați de șarpe tot anul.
Dacă cineva, din nebăgare de seamă ori fără voia sa, îl invocă spunându-i pe nume, trebuie să rostească în mare grabă un descântec, altfel șarpele îi va transforma toate visele în coșmaruri.
Interdicției de rostire a numelui i se adaugă altele, la fel de severe. Dacă vrei să nu-ți iasă șerpi în drum tot anul, nu trebuie să atingi niciun obiect a cărui formă amintește de a sa. În plus, nu ai voie să tai lemne, ca să nu-ți intre șerpii în casă. Se spune că înainte de Ziua Crucii, deci până să apuce să intre în pământ, toți șerpii se adună pe un vârf de munte și fac o mărgică, o piatră nestemată, bună de leac pentru toate bolile.
Și se mai spune că pe șarpele care a mușcat vreun om sau animal nu-l primește pământul și „umblă rătăcind în toate părțile, iese la drum să-l omoare omul”.
Tradiții de mult uitate: șarpele casei
Există totuși un șarpe ce nu trebuie omorât nicicând: Șarpele casei. Credința în această entitate protectoare a familiei, numită și „Ceasul Casei” (vechi simbol al timpului), „Știma Casei” sau „Șarpele Străjer”, este o adevărată relicvă a unei străvechi reprezentări, de dinaintea cristalizării mitului biblic potrivit căruia șarpele este întruchiparea răului, a demonului generator al păcatului primordial. Se spune că fiecare casă are șarpele ei, un singur șarpe, dar acesta are atâția pui câte suflete are casa.
„Șarpele casei” bate cu coada în perete, ticăind ca un ceas, veghează familia, aduce noroc, belșug, îndepărtează vrăjile și farmecele.
Țăranii știu că șarpele casei stă sub prag. Și mai știu că, dacă îl omoară, moare cineva din familie, iar dacă îl nesocotesc și pleacă, rămâne casa pustie.
Animal sacru și simbol arhetipal în mai toate religiile arhaice ale lumii, șarpele este relaționat cu adâncul pământul, cu împărăția morților, fiind considerat purtătorul spiritului strămoșilor. Astfel, „Șarpele casei” devine un fel de „lar domesticus”. Încă mai există case bătrânești în care șarpele casei apare sculptat pe stâlpii pridvorului ori gravat pe tocul ușii. Uneori, această imagine apare și pe crucea stăpânului casei, pentru a-i călăuzi sufletul spre lumea de dincolo.
