0:00

Genialul Panait Istrati, un învins al vieţii, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Astăzi se împlinesc 129 de ani de la naşterea celui mai faimos scriitor român din Europa dintre cele două războaie, trăitor dincolo de hotarele ţării, în Franţa. Era celebru în Franţa, necunoscut în România. Panait Istrati s-a născut pe 10 august 1884, în portul Brăila, rod al unei legături nelegitime a spălătoresei Joiţa cu un contrabandist grec. A trăit, practic, fără tată. Copilăria şi-a petrecut-o în Baldovineşti, o comună din apropierea oraşului. Cum mama sa nu a avut posibilitatea să îl întreţină la o şcoală, nu a reuşit să îşi continue studiile după ciclul primar. A rămas repetent de două ori, dar nu a renunţat la planurile sale de a ajunge faimos într-o bună zi. Încă de mic a început să lucreze, mai întâi într-o cârciumă, apoi la brutărie sau ca vânzător ambulant. Ceea ce frapa la tânărul adolescent era faptul că reuşea să citească enorm. Mai târziu va învăţa singur franceza. Se angajează cărbunar pe un vapor şi reuşeşte să viziteze multe oraşe ale lumii: Cairo, Napoli, Istanbul. În timpul peregrinărilor sale citeşte la fel de mult şi munceşte din greu. Întors la Brăila este atras de doctrina Partidului Comunist şi este implicat în stingerea unei revolte a hamalilor. A susţinut idei socialiste, însă oprobriul prietenilor săi, printre care s-au numărat Romain Rolland şi Madeleine Paz, l-a doborât pe Istrati. Îndurerat, bolnav de tuberculoză, autorul „Chirei Chiralina”, „Ciulinii Bărăganului”, „Moş Anghel”, „Codin”, „Neranţula” se stinge din viaţă singur, la Sanatoriul Filaret, pe 16 aprilie 1935. Cu doi ani înainte de moartea sa a publicat eseul „Omul care nu aderă la nimic”, în care a oferit explicaţiile necesare trădătorilor săi. „Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor şi luându-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că aş fi un om cinstit. Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale pe care le-am cunoscut în viaţă. În acel moment, vitalitatea mea – care sperie încă pe doctori – a primit lovitura de graţie. (… ) „Nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire zilnic pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o! Dar nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: «Nu! Categoric! Mori, dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!».“ (Omul care nu aderă la nimic, p. 143)

Articolul precedentPiatra cubică de pe Dimitrie Ernici se reașează
Articolul următorIris la Poiana Teiului