Dane, ştiu c-ai să mă ierţi. M-ai iertat şi-n alte rânduri, că suflet mare ai avut să dai şi la alţii. N-am reuşit să ajung la înmormântare să te văd pentru ultima dată pe acest Pământ. Mi-a fost rău. Pur şi simplu nu mă vedeam în stare să stau lângă sicriul tău. De parcă nu era de-ajuns, a căzut peste mine vestea morţii lui Dinu Patriciu. Mai ţii minte? Ai fost imperial în 1996, când ne-ai primit în Teatru, într-un moment irepetabil girat de domnul Strătilă, alături de Marinel Burduja şi Niki Manolescu. Trecusem mai înainte şi cu dragul de Horia Rusu. Erai un senior în propriul tău rol.
Dane, drag mi-ai fost de când eram un puşti. Nu realizam eu atunci, ca să vezi, dar într-o fotografie aveai semiprofil de Peter O’Toole brunet. Ştiu că n-ai uitat cum ne aducea doamna învăţătoare Pricop la teatru, doar băiatul cel mare al regizorului tehnic Mişa Marinescu era în clasa noastră. Am crescut în teatru, cu fenomenul TT în cap, cu inima pentru teatru şi pentru voi, actorii dăruiţi, actorii nepereche care au mâncat pâine cu sânge pe scenă. Peste ani aveam să montăm împreună ceva nemaivăzut: cea mai „dezaxată” axă de bridge din Piatra Neamţ. Un actor celebru şi un student cu douăzeci de ani mai tânăr. Aşa s-a potrivit, aşa s-a născut dintr-o boemie greu de priceput azi. Atunci m-ai îndrăgit cu totul şi tare mândru mai eram. Ţin minte perfect cum puneai apartamentul şi inima la bătaie, cum jucam la câte mese încăpeau şi uitam de comunism, de Ceauşescu. La tine acasă, ca într-o respirare, preţ de câteva ceasuri visam, eram liberi şi creativi. Nu ne păsa decât de înfruntarea minţilor. Rangurile, funcţiile şi alte cele păleau în faţa respectului pentru o minte aşezată.
Dane, acuma dacă tot ai plecat prea repede dintre noi şi te-ai eliberat de chinurile pământeşti, te rog să le transmiţi pritenilor noştri mai vechi din Rai că se cuvine să facă o recepţie în cinstea sosirii tale. Că şi tu făceai pentru ei pe Pământ, să fie primit cât s-au bucurat, cât au consumat. Dacă în comitetul de recepţie, peste rândul de actori şi prieteni vechi, se află Horia Rusu şi Dinu Patriciu, te rog să le spui că nu am dezertat. Cum nici tu nu ai dezertat vreo clipă de la a fi cum n-a fost altul în aste vremuri complicate.
Dane, adevărul e că încet-încet venim şi noi după tine. Fie ca îngerii să te pună pe scena cuvenită. Cred că acest ultim gând, la înmormântare, a fost purtat şi de Liviu Harbuz al nostru. Ştiu şi ştii că mi-a ţinut locul. Ca între prieteni.
Viorel COSMA
