edith piaf

În viaţa lui Edith Piaf şi-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a întreţinut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai “prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariţia a două cărţi, “Au bal de la chance” (“La sărbătoarea norocului”) în 1958, prefaţată de marele admirator şi prieten Jean Cocteau şi “Ma vie” (“Viaţa mea”), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964: găsim acolo repetate aceleaşi anecdote…, dar cu poante diferite! La fel ca Marlene Dietrich – cele două femei se adorau -, Edith Piaf şi-a construit mitul de-a lungul existenţei. Materia primă, faptele strict reale, depăşeau în pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera într-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie să finiseze mica melodie a vieţii sale. Într-un singur aspect n-a trişat şi n-a negociat vreodată, pasiunea pentru iubire: “În viaţă e-o singură morală: că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“ O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă că Edith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat naşterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esenţialul: viaţa ei se va desfăşura pe stradă, până la vârsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeş contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 şi trimis pe front. Pe fetiţa lor nou-născută, Anita o lasă în grija maică-sii, Aişa, de origine kabilă, o beţivană patentă. Într-o permisie, Louis Gassion o găseşte pe micuţa Edith într-o cocioabă greţoasă, plină de păduchi şi râie, sugând din biberon laptele amestecat cu vin roşu. O ia imediat şi-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mână de fier un bordel. Între 2 şi 7 ani, Edith se însănătoşeşte, apoi înfloreşte printre cele 10 angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandreţe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăşi una, după cele mai multe mărturii.

„Aia de-acolo e mamă-ta… pe bune!“

În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe micuţa Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mânca pe sponci, nişte pâine, uneori înmuiată în vin. Edith îşi aminteşte că n-a zărit-o pe maică-sa decât o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui: „Aia de-acolo, poţi să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!“ Louis nu e nici lăudăros, nici demonstrativ, dar e în stare să renunţe la un pahar de lichior pentru a-i cumpăra o păpuşă fiică-sii, chiar dacă “scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith să spună despre singurul bărbat care a protejat-o cât de cât: “Dintr-o mardeală ca lumea n-a murit nimeni.“ Va explica astfel păruielile ei de mai târziu cu amanţii: “Când ai încasat-o mereu, nu te obişnuieşti prea repede să nu mai fii caftită“, ceea ce înseamnă, printre rânduri, că, dacă nu mori de pe urma unor bătăi, ele nu trec totuşi fără a lăsa consecinţe durabile. Într-o zi de colectare a mărunţişului, pe când are 10 ani, Edith cântă, iar tatăl ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipă, până când se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi, pe unde îşi rătăceşte repede himenul. La 17 ani, Edith întâlneşte un mărunt agent comercial, cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetiţa care se naşte din această relaţie moare la un an şi jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Edith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alţii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns îşi va reproşa moartea ei. Iar la decesul celebrului boxer Marcel Cerdan, paisprezece ani mai târziu, nu va găsi decât imaginea iubirii materne pentru a-şi exprima durerea: “Nu era iubitul meu, era pruncul meu, copilaşul meu.“ Încă din primele câştiguri, îşi întreţine financiar tatăl şi mama – atunci când o localizează -, cu senzaţia că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Edith a apucat să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea. Totuşi va cânta despre taţi şi despre bărbaţi cu un zel neobişnuit; niciodată despre mame şi femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cântecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.

De pe stradă pe scenă

În octombrie 1935, Edith îşi duce viaţa pe trotuare şi-l întâlneşte, în cartierul şic Etoile, pe Louis Leplee, patron la Gerny’s, un cabaret de lângă Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiţie. Edith e obişnuită să-şi înece bucuriile şi necazurile în alcool la Belleville, cu amica ei „Curviştina“ (“Momone“), nenorocita care-i va sta alături toată viaţa, şi e cât pe ce să rateze audiţia. Louis ăsta, al treilea bărbat din existenţa sa, încarnează tot ceea ce ea nu cunoaşte: e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic şi… de încredere! Ea îi va spune mereu „Tăticu“ (“Papa“). El o angajează imediat. Din ziua următoare, Edith cucereşte tot Parisul intelectual, politic şi artistic, uluit de vocea ei şi de extrema sărăcie a ornamentelor sale. Cocteau o proslăveşte de la bun început, iar admiraţia lui nu va păli niciodată. Tăticu îşi botează cântăreaţa, mică şi fragilă, “Fetişcana Vrăbiuţă“ (“Mome Piaf“), întrucât “Fetişcana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea  înainte de toate, iubirea. Spectacolele de gală şi reluarea primelor sale discuri la radio reuşesc să umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, peştii dau târcoale şi, multă vreme, Piaf şi Momone le-au plătit taxă de protecţie. Dar atunci când, la 6 aprilie 1936, Tăticu cel bogat e găsit asasinat la domiciliu, privirile se îndreaptă fireşte spre Edith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorât pe Leplée? Şi de ce? Nu se va şti niciodată. Fetişcana Vrăbiuţă, şicanată şi terfelită de presă, trebuie să se refugieze pe Coasta de Azur, unde trăieşte de pe urma unor spectacole aranjate de Jaques Canetti, impresar debutant şi producător al primului ei disc. Un an mai târziu, revenită la Paris, îşi cheamă în ajutor o veche cunoştinţă, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Străină). El o iubeşte. În noiembrie 1937, o relansează pe scenă cu adevăratul prenume, Edith, făcînd uitată Vrăbiuţa din paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tată: o pune să citească, să studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va însoţi pe cântăreaţă în întreaga ei carieră şi-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.

Cap de afiş

Devenită cap de afiş, Edith Piaf evoluează pe o mulţime de scene pariziene, precum şi în diverse turnee până la război, când Raymond Asso e mobilizat pe front: asta o va scuti de neplăcerea de-a se despărţi din proprie iniţiativă! Căci Paul Meurisse, tânăr dandy încă necunoscut, care cântă la cabaretul de peste drum, îi place prea mult ca să nu-l ducă în camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutându-l să joace într-o piesă pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descoperă că a trecut pe lista de rezerve, atunci când vine să-i bată la uşa camerei, într-o permisie, scenă de vodevil pe care curând Meurisse o va interpreta la rândul său…, dar în rolul încornoratului! Nici unul dintre bărbaţii lui Piaf nu se va supăra, fiindcă ea e cu totul altfel, artistă mai presus de toate, desprinsă de principiile burgheze. Scenariul se repetă: ei îi aduc o melodie, ea cântă pentru ei, beau amândoi în jurul pianului, iar ea le şopteşte: “Rămâi peste noapte.“ Lui Piaf nu-i pasă de durere: o transformă în emoţie, pe măsură ce un amant îl înlocuieşte pe celălalt. La începutul războiului, se refugiază în zona liberă şi participă la Rezistenţă în felul ei, ascunzându-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glansberg, un iubit tot evreu şi compozitor. Îi ia locul ziaristul Henri Contet, care se instalează cu ea la Paris, deşi e însurat. Edith Piaf declara cu umor: „Totdeauna m-am înţeles bine cu nevestele amanţilor.” Şi, într-adevăr, îi “restituie“, nu fără a-i fi transformat în textieri pentru cântece, ca pe Henri Contet, inginer ca formaţie, care i-a rămas un preţios colaborator.

“Mai bine amantă, decât nevastă”

Edith Piaf nu era lipsită de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate: e mai bine să fii amantă decât nevastă. “Totdeauna îmi iau catrafusele, asta e revanşa mea asupra femeilor frumoase“, glumea. La întoarcerea în 1942, la Paris, Edith Piaf urcă din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi îi atribuie diverse acte de rezistenţă, departe de orice compromis. Imediat după sfârşitul războiului, paşii i se încrucişează cu ai frumosului Yves Montand, pe când încă e împreună cu Henri Contet: le impune un turneu în trei. Montand se lăfăie pe afiş alături de Piaf; cât despre patul în care s-ar fi lăfăit împreună, subiectul şi astăzi se mai dezbate. De dragul lui Montand, Piaf mută şi munţii din loc. Îi găseşte primul rol important în Les Portes de la nuit [Uşile nopţii] de Marcel Carne (1946) şi îl obligă pe Contet să compună melodii pentru el. După ce Montand se lansează, ea îl părăseşte, la fel ca şi pe Contet, pentru Jean Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvânt greu de spus. La sfârşitul fiecărei iubiri, Edith se mută mai departe, un obicei la care nu va renunţa niciodată. Neavând nici o mobilă, puţin legată de anumite locuri, ea nu ţine decât la oameni, dar şi la ei doar o vreme: nu lasă iubirea să lâncezească. Pe vremea aceea, adevăratul succes se măsura la New York. În 1946, Piaf se duce acolo, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi: Roberty Chavigny la pian Marc Bonella acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotată rămâne Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf: veselă, fără griji, bine crescută, fostă speranţă a muzicii clasice. Textierii însă se schimbă în ritmul noilor întâlniri, al noilor iubiri. Reţeta Piaf funcţionează. Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi grele, în faţa unui public pentru care “Pariziană“ echivalează cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“.

Sursa: Catherine Siguret, „Femei celebre pe divan”, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009