31 martie. Ziua de naștere a lui Nichita Stănescu (1933–1983), îngerul pentru care trăim un dor mai aspru ca măreția frigului cioplită din necuvintele Neamului. Din dorul de el, an după an, primăvară după iarnă și iarnă după primăvară, Domnul Nichita mai învie câte puțin. Și iar ne-ngrozim de ce n-am făcut, iar ne doare ce puteam face din decembrie 1983 încoace…
În urmă cu 8 ani, impresionat de copii frumoși ai orașului, îl alăturam pe Domnul Nichita Părintelui Iustin într-o „rătăcire”: „Poetul a reinventat limba română când peste român bătea frig de singurătate; Părintele a reinventat românul – la vremea cînd biserica ortodoxã se apucase de explorat cãrãri comerciale – și i-a oferit românului o cheie: cheia deslușirii ireversibile a drumului spre Credințã. Limba și Credința – poate ceva fi mai simplu și mai frumos de-atât?… În decembrie 1983, dupã ce la un birou de stare civilă fusese înregistrat decesul poetului, s-a spus cã a încetat sã batã inima pãmânteanã a lui Mihai Eminescu. Între timp, ne-am dat seama cât de viu e Domnul Nichita – inima lui bate prin cuvinte, prin necuvinte, prin limba română”.
Astăzi, la a 85-a aniversare, fiind și ajun de Florii, am decupat o poezie din volumul… Măreția frigului (1972). Nimic nu-i întâmplător. (Viorel COSMA)
Secunda florii
Sub țâța stângă a poetului,
a ieșit un ou fără de sfârc.
Sub aripa păsării împușcate
desenată cu sânge a apărut gura iubitei.
Grațios degetul femeii tinere
bătea pe coarnele de melc
întocmai cum ar fi bătut la o mașină de scris
gelatinoasă
inima mea de sidef.
Cât timp reușesc s-o țin în aerul meu, –
pasărea aceasta bolnavă va zbura,
Când crivățul mi-o v-a smulge din respirare,
singur și vânăt voi rămâne ca spânzurații
Dulce trebuie să fie somnul înecatului
dormind cu ceafa pe un delfin, –
dulce este secunda florii,
dormindu-și mirosul pe un destin.
