Sărbătoarea „Dragobetelui”, sărbătoare a dragostei la români, este celebrată în fiecare an la 24 februarie. Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri. Preluat de la vechii daci (strămoşii antici ai poporului român), unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat “zânul dragostei”, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce “se logodesc” în această zi. Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. În trecut, în sate, se auzea zicala ‘Dragobetele sărută fetele!’. Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe. Deoarece exista credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, oamenii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase – nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrăzneţe care chiar îşi doreau să fie “pedepsite” de Dragobete. Chiar dacă mai “pedepsea” femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tinerilor, în general, şi îndrăgostiţilor, în mod special. Credinţa populară spune că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli tot anul. Dimineaţa, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cântând, în grupuri, către pădure sau prin lunci, în căutarea ghioceilor şi a altor plante folosite pentru descântece de dragoste. Dacă vremea era urâtă, se adunau la unii dintre ei acasă şi jucau jocuri sau povesteau. De Dragobete se făceau logodne simbolice, pentru anul următor, sau se făceau frăţii de sânge. În pădure, în jurul focurilor, băieţii şi fetele stăteau de vorbă. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. În unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Apa era păstrată cu multă grijă pentru că avea proprietăţi magice, spunându-se că e ‘născută din surâsul zânelor’. La prânz, fetele începeau să coboare spre sat în fugă. În ceea ce priveşte sărbătoarea Dragobetelui, un punct de vedere neoficial al Bisericii Ortodoxe se găseşte în revista Buletin Ortodox Românesc (BOR) nr. 69, 24 febr.- 2 mart. 2003, unde se spune că în ziua de 24 februarie pe lângă sărbătoarea creştină Întâia şi a doua aflare a capului Mergătorului Înainte şi Botezătorului Ioan se sărbătoreşte Dragobetele, o sărbătoare populară deosebită, rezultată din împletirea creştinismului cu vechile tradiţii ale poporului nostru şi ale popoarelor sud-dunărene. Aceasta datează de sute de ani şi este prin excelenţă sărbătoarea dragostei. Dragobete, cap de primăvară, este o denumire de origine slavă, semnificând „a fi drag, a fi iubit”. Ceea ce, însă, delimitează Dragobetele de alte sărbători de import, precizează BOR, este aspectul moral, în sine: niciodată dragostea curată, sinceră, nu a fost condamnată sau pusă la zid. Dar ea presupune nişte limite impuse de o morală creştină, în primul rând.
