Sunt oameni pe care îi simţi, la un moment dat, că fac parte din destinul tău. Că orice ai face, că oriunde ai pleca în lume, trebuie să te raportezi la ei, deopotrivă ca la o instanţă morală, dar şi ca la o entitate afectivă. Sunt ca orizontul presimţit din pustiurile lumii noastre. Cînd pleacă te golesc de cuvinte. Aşa l-am simţit pe Viorel Tudose. Aşa l-au simţit şi alţii.
De cîteva ori în viaţă, mai ales cînd aveam de împărtăşit bucurii, primul pe care l-am sunat, l-am căutat, a fost Viorel Tudose. Pentru că avea rara generozitate de a se bucura de reuşitele celui din preajmă. Necazurile le poţi împărtăşi cu oricare dintre muritori, dar bucuriile nu le poţi împărtăşi decît cu oamenii pe care îi simţi capabili de generozitate.
Şi Viorel Tudose a fost un om care s-a risipit, generos, în cei din preajmă. Pînă la pierderea de sine.
A dus pe umeri ziarul Ceahlăul ca un Sisif care ia de la capăt, zilnic şi silnic, povara realităţii. Înainte de 1989, în condiţii ideologice cumplite, în paginile ziarului mai apăreau pete de normalitate şi de har şi asta datorită domnului Viorel. Plumbul literelor i-a încărcat sufletul şi sîngele.
După 1989, cînd totul se ruina sub impulsurile unei dezordini a societăţii, a condus ziarul ca o corabie fragilă printre gheţari. L-a dus la un ţărm.
Ca ziarist nu aştepta să dea ştiri apocaliptice, ci voia să dea ştiri despre normalitatea care ar fi dat buzna în realitatea şi în societatea noastră.
Avea principii în relaţiile cu cei care aveau principii.
Era deştept în relaţiile cu cei deştepţi.
Era poet, unul dintre cei adevăraţi, care îşi amăgea însă muza că va scrie cîndva textele pe care le amîna încă din tinereţe.
Era om cu toată lumea.
Deja ziarul Ceahlăul are istoria și eroii ei. Lîngă domnul Viorel îi așez pe Eugen Tureschi, Mitică Buznea, Cătălin Stupcanu, Teodor Radu sau Vasile Oroşanu. Sunt ACOLO, împreună. Şi pun de o ediţie nouă a unui ziar care va rupe gura raiului!
Adrian Alui Gheorghe
