Ediția din acest an a Cupei municipiului Piatra Neamț la sărituri peste obstacole, completată de Cupa Fedreației Ecvestre Române și o etapă de Grand Prix, a tulburat cu totul prin lipsa publicului, cel puțin până sâmbătă. În alți ani, criticile se îndreptau spre deficiențele organizatorice, dezvăluiam conflicte sau nepotriviri în evidentă contradicție cu ce înseamnă grația calului și pasiunea consacrată a pietrenilor pentru echipele cal-călăreț, cele mai frumoase din lumea sportului. Cu înțelegere sau neînțelegere autoreprimată, mergeam înainte, așteptând încă o competiție, și încă una. Refuzam resemnarea în fața condițiilor financiare tot mai precare de la un an la altul. Din gloria cupelor mondiale de odinioară am rămas cu nostalgia amintirilor. Facem poze lângă afișele vechi de peste 20 de ani, mărturii a ce-a fost și n-o să mai fie. Am renunțat până și să ne certăm între noi sau să repezim federalii. Îmbătrânind, ne predăm în fața constatării lui Florin Piersic: nu știm dacă rămâne timp să ne împăcăm.
Asta nu-i face scăpați de critici, de binemeritate huiduieli pe șefii urbei și pe colaboratorii lor care profită pe seama zonei de agrement de Peste Vale. Au dat sau vor da niște firfirei în contul competiției, nu e rău, dar dijmuirea oamenilor, la intrarea în ștrand, în drumul lor spre Baza Hipică „Virgil Bărbuceanu” devine obraznică, insuportabilă, de neacceptat. Nu biletul în sine e problema, cât unde se plătește, cine taxează. De dragul cailor, cu garanția că de bani se bucură chinuita noastră bază hipică, cine n-ar băga mâna-n buzunar? Așa însă, e imposbil să nu observi gașca de neoștabi locali cu regim preferențial la barieră. Ei nu „frecventează” nici mizerabilele WC-uri din baza hipică, aflate oficial în portofoliul stăpânilor urbei, din simplul motiv că sunt bine primiți, bine tratați la crâșmele din ștrand. Poate-ntr-o zi bunicii civilizați din Piatra Neamț își vor călca pe inimă și educație – a învăța nepoții să facă pipi pe gipanele ștabilor dă dimensiune precocității protestului. Nu-i frumos, dar sănătos. Între o tufă sau un trunchi gros de copac și o roată de gabaritul nepotului, eventual roata unuia priceput la a închide centrul orașului pentru motocicliști, alegerea-i naturală.
Natural ar fi să se deschidă poarta calului. Nu să iasă calul, ci să intre lumea, cât mai multă lume, toată lumea. Decizia, din nefericire, e a unora străini de cultura și civilizația animalului suprem. La admiterea pentru cariere politice și administrative ticăloase educația e în afară de concurs. Totuși, ei nu scapă de momente dramatice. La înmânarea premiilor trebuie să se apropie de cal. Animalul suprem îi simte.
Viorel COSMA
