Nicolae Boghian s-a născut la 2 februarie 1946 la Ghigoieşti. Militar de carieră, arma infanterie, a absolvit Şcoala militară superioară de ofiţeri „Nicolae Bălcescu” şi cursurile Facultăţii de filologie la Universitatea „Al. I. Cuza” de la Iaşi. A fost redactor la „Viaţa militară” şi „Viaţa armatei” (1980-2000). Scrieri: „Ofranda mişcării”, „Miracolul munţilor”, „Sunet în Epidaur”, „Tropotele tăcerii”, „Lupii Siberiei”, „Stare de ecou”, „Limita singurătăţii” etc. Într-o convorbire mai veche cu el, l-am rugat să evoce  cum s-au împăcat poezia şi milităria, în perioada cât a fost militar activ în cadrul armatei. În acest episod, o întâmplare hazlie de acum 50 de ani, petrecută pe străzile municipiului Piatra Neamţ.

„Povestind despre inspiraţia mea tăiată de rigiditatea cazonă, se pare că am anticipat întrebarea aceasta. Am rămas dator şi cu lămurirea felului în care au convieţuit poezia cu milităria. N-au convieţuit deloc! Ca poet eram în afara vieţii cazone, în sensul că nu luam în seamă ignoranţa, îngustimea gândirii, aroganţa tembelă şi agresivitatea maladivă de care sufereau aproape toţi cei care aveau atunci în mâini destinele soldaţilor. De la repartizarea, în 1968, ca locotenent, comandant de pluton la Regimentul din Piatra Neamţ, şi până în 1980, când am reuşit să ajung redactor la revista „Viaţa militară”, am trăit într-o lume care mi-a secat energiile tinereţii, mi-a arătat chipul schimonosit al unei generaţii de cadre inculte şi pervertite de puterea ce şi-o exercitau discreţionar asupra subordonaţilor. Comandantul meu de batalion (care ar fi fost bun de gardian), atunci când a auzit că am făcut patru ani de şcoală militară s-a înnegrit, exclamând: Păi, dumneata ai stat patru ani la pension! De aceea n-am lăsat cazarma să-mi intre în poezie şi nu m-am remarcat la regiment decât ca un protector al soldaţilor şi ca un nebănuit zeflemist la adresa inepţiilor văzute şi trăite. Cât despre amintiri, îmi vin în minte multe scene hilare, absurde… Murise un fost comandant de regiment şi urma să fie înmormântat cu toate onorurile. Am fost chemat de un locţiitor al comandantului (fost copil de trupă) care mi-a ordonat să mă ocup de unele amănunte: să fac cu soldaţii o ghirlandă lungă din cetină de brad, să înrămez portretul etc. Totodată m-a numit şef de maşină pentru camionul cu care urma să fie transportat sicriul la cimitir. Am stat, bineînţeles, până seara târziu, executând toate cele ordonate. Locţiitorul a venit să controleze şi m-a făcut de tot rahatul chiar în faţa subordonaţilor (aşa se obişnuia pe atunci) pentru că… ghirlanda nu era bine împletită. Am tăcut, am desfăcut cetina şi iar am împletit-o. Peste vreo două ore a venit din nou să controleze şi iar m-a umplut de lături. Mi-a ordonat s-o refac. Ei bine, n-am mai refăcut-o. Când, aproape de miezul nopţii, a venit iar, a sesizat probabil că ghirlanda era la fel. Şi atunci a început jocul absurd care a durat până dimineaţa: el ordona s-o refac, eu cu soldaţii nu mişcam un deget. Şi tot aşa, că am văzut cum turbează de furie. Dar nimic nu rămâne nepedepsit pe lumea asta. A doua zi, pe când convoiul funerar urca spre cimitir, eu aflându-mă în dreapta şoferului ca şef de maşină, am simţit cum motorul camionului începe să dea rateuri. Pâc, pâc, pâc şi a stat! Eram prin dreptul Liceului „Petru Rareş”. Bietul soldat s-a făcut alb ca varul. I-am spus să fie calm şi să vadă ce-i cu motorul. Iar eu îmi închipuiam ce scenă de film se ţesea acolo, cu convoiul mortuar oprit pentru cine ştie cât timp, cu soldatul ce ridicase capota stând cu fundul în sus deasupra motorului şi cu locţiitorul cioclu făcându-se şi mai negru de furie.

În cele din urmă motorul a pornit, mortul a ajuns la destinaţie, dar în urma acestei tărăşenii locţiitorul a fost şi el făcut albie de porci de către comandant…”