Mircea A. Diaconu s-a născut la data de 2 octombrie 1963 în localitatea Boroaia. Copilăria și-a petrecut-o în satul Orțești, comuna Drăgăneşti, unde a absolvit și școala generală, apoi liceul de filologie-istorie „Calistrat Hogaş”. Este doctor în filologie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, din anul 1998, în prezent prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava. Dintr-un interviu mai consistent, azi despre poezie şi Mişcarea Iconar.
– La mulţi ani, Mircea! Ştiu că ai scris şi poezie la începuturile tale literare. Ai de gând să publici o carte de poezie cândva?
– Mulţumesc pentru urare. Da, am scris poezie – am luat chiar câteva importante premii, unul al Uniunii Scriitorilor la un Concurs Labiş, în 1986, la mare concurenţă cu Marele Premiu – şi n-am să public niciodată o carte de poezie. Aveam cândva texte de-un bun volum. Când cineva, persoană cu oarece greutate, mi-a propus să scot un volum, era prin 1980 sau 1981, l-am ocolit câteva luni. Pentru mine poetul era ceva ce eu deja nu mai eram. Autor de texte…? Aş fi putut fi. Iar când am renunţat la scris, lucrurile erau pentru mine şi mai clare. E o forţă pe care ţi-o dau ţie cuvintele, nu tu, lor. E o energie care te poartă. Aş mai fi putut să mimez o perioadă. Şi la ce bun?! Am despre poezie o imagine mult prea înaltă pentru a publica eu poezie. Îi respect prea mult pe câţiva mari poeţi, devoraţi de cuvinte, pentru a mai scrie eu însumi. Că mulţi dintre cei care scriu o fac din inerţie, cine ştie?, poate că este bine… Poezia are şi ea nevoie de câţiva slujbaşi ingenui, de câţiva cititori care să întreţină atmosfera şi care să creeze o anumită atmosferă. Numai aşa o să apară marea poezie şi numai aşa vor apărea şi marii cititori. Câţi dintre cei care scriu mai au însă cultul poeziei şi o nu transformă într-o slujnică pe care o pun să le slujească intereselor lor meschine? Câţi? Prea mulţi poeţi şi prea puţini grădinari, spunea memorabil un poet interbelic. Vedea în poet un mag, un misionar, un ins care se dăruia total, pînă la moarte. Nu ştiu dacă citise cuvintele lui Rilke. Dar dacă poţi să renunţa la poezie şi nu mori, atunci renunţă! Ei bine, am renunţat la poezie, fără efort, şi n-am murit. Atunci, abia, am slujit poezia. Măcar să nu perpetuăm confuziile.
– Eşti unul din criticii literari importanţi care s-au oprit la Mişcarea „Iconar”. Intenţionezi să dezvolţi această temă?
– Mişcarea „Iconar” e una dintre cărţile mele de început, de istoric literar – care a coborât prin arhive, printre documente, în subterane interzise sau inaccesibile. Nu ştiu ce-aş mai putea spune pe tema aceasta – şi orice aş spune, n-aş modifica fundamental imaginea deja construită. Ce-i drept. Când m-am apucat de studiat chestiunea aceasta, profesorul Ciopraga a avut mari rezerve că se va putea scrie o carte. Au apărut mai multe, una despre Mircea Streinul, la care chiar profesorul Ciopraga a scris o prefaţă. Între timp, după două-trei cărţi de istorie literară, interesul meu s-a îndreptat spre poezie – dacă n-ar fi chestiuni de principiu, de organizare, aş putea scrie o istorie a poeziei româneşti din secolul XX şi chiar până în zilele noastre – şi mai apoi spre alţi autori: Creangă, Hogaş, Cioran, mai nou Caragiale. Sigur, o întrrebare ar fi: cum poţi să scrii de lucruri atât de diferite? Un semn de inconsistenţă, de critic bun la toate, de lipsă de unitate, un reproş pe care l-a făcut printre dinţi Daniel Cristea Enache. E ceva în comun, i-am replicat: eu însumi, cu obsesiile mele. Există, în substrat, câteva idei comune despre ce e literatura şi despre ce e criticul literar. Oricum, fac pledoarie pentru scrisul venit din gratuitate, dintr-un instinct mai puternic decât orice ideologie. Aşa s-a întâmplat cu Creangă, cu Hogaş, cu Caragiale şi chiar cu Cioran. Ba poate chiar cu Mircea Streinul, un damnat sau un om care a căutat damnarea atât de mult până a găsit-o. Apoi, mă interesează scrisul care spune ceva despre om. În spatele operei – şi, cred că fără a o trăda -, mă interesează fiinţa. Nu fac neo-biografism, nu descopăr opera prin om şi nici omul prin operă. Nu la un nivel imediat, palpabil, documentar. Dar mă interesează relaţia dintre operă şi fiinţă şi caut exemplaritatea operei tocmai prin excelenţa fiinţei. O fiinţă care se realizează până la urmă prin operă. Exemplaritate nu în sens imediat, moral. Experienţele unui scriitor sunt experienţe ale scriiturii şi ele sunt nu numai unice, ci şi la limită. Mă interesează limitele pe care le forţează un scriitor. La polul opus, sau poate nu, se află inteligenţa în scris, jocul, provocarea.
A consemnat Nicolae SAVA
