În vara anului 1996, poetul Cezar Ivănescu făcea corecturi la cartea Pentru Marin Preda, volum care era în lucru la o tipografie din Piatra Neamţ şi care a ieşit de sub tipar în acelaşi an, sub sigla Editurii „Timpul” din Iaşi. Profitând că stă mai mult timp la Piatra Neamt, i-am propus să-mi acorde un interviu pentru ziarul „Ceahlăul”. A acceptat cu plăcere, dar după ce m-a rugat un singur lucru: să nu modific nici măcar un cuvinţel din ceea ce va rămâne pe reportofon. Şi m-am ţinut de cuvânt.
Când i-am dus ziarul să vadă ce a ieşit, mi-a multumit că m-am ţinut de cuvânt. Însă, din convorbirea noastră de mai bine de o oră, în pagina din „Ceahlăul” a ajuns doar o mică parte. Fragmentul de mai jos conţine partea convorbirii legată de cauzele pentru care nu a mai apărut volumul al doilea al romanului „Delirul”.
Din câte cunoaşteţi, ce proiecte mai avea Preda în sertare? Aţi vorbit vreodată despre ele?
– Eu, într-un interviu din Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului de pe vremuri, am spus că am avut câteva discuţii, să zicem aşa, decisive cu Preda. Adică, în momentele lui de răscruce, nu mai venea în cameră la noi, la Mogoşoaia, să-şi bea cafeaua, mă chema în cameră la el, rămâneam în doi şi discutam lucruri foarte grave. Prima asemenea întâlnire s-a întâmplat în clipa în care tovarăşii de la Comitetul Central, cei de la Propagandă, îi dăduseră foarte multe extrase de la Muzeul Partidului Comunist Român ca să scrie volumul doi la « Delirul ». Avea în camera lui de la Mogoşoaia un pat întreg cu asemenea cărţi xeroxate, o parte cu lucrări din acestea care nu circulau. Preda regreta că după ce a scris volumul unu la Delirul n-a spus că acesta este totul pe acest subiect, nu a precizat că pune punct. Problema era cum să scrie volumul doi. (…) Preda se convinsese că nu poate fi scris Delirul 2, adică nu se poate minţi. Adică, după ce a afirmat el ce a afirmat despre Antonescu şi în volumul doi ar fi început să mintă şi să facă sforăraie din asta comunistă, sigur că lumea nu l-ar mai fi crezut. Deci a renunţat la această chestie. Înainte de a scrie la Cel mai iubit dintre pămînteni am avut o altă discuţie cu Preda. Monşer îmi spunea mai tot timpul: ce ai să reproşezi operei mele? Ce crezi că nu e bine sau nu e puternic, sau nu e suficient? Şi eu am zis: Domnule, obiecţiile mele sunt de următorul ordin: Cred că e prea puţină proză scurtă scrisă de un mare prozator şi o viziune prea echilibrată, prea luminoasă, prea solară, pentru acest veac plin de atrocităţi. Ei, apropo de prima obiecţie mi-a spus că, într-adevăr, concepe un volum de nuvele, cu trei nuvele. Cât despre viziunea asta prea luminoasă, prea solară, mi-a spus: Nea Cezare, lasă că scriu acum o carte atât de neagră că o să te saturi. Aceasta era Cel mai iubit dintre pămînteni. A vrut să scrie o nuvelă de 50-60 de pagini, după o idee, o povestire pe care i-a spus-o Horia Pătraşcu, la Cartea Românească. I-a fulgerat mintea şi a cerut lui Horia acceptul de a o folosi. Horia a fost de acord şi s-a pus să scrie o nuvelă. Asta era în 1978. Şi atunci i-am zis: Domnul Preda, zic, da’ aveţi un salariu la editură, nu vă mor copiii de foame, scrieţi domnule cât vă ţine mâna, ce vă limitaţi? Şi, dintr-o nuvelă iniţială a scris o trilogie. Deci cam aşa scria Preda. Nu era un ins de ăsta, cum să spun, la modul vizionar, sau cu proiecte. Prindea un subiect, sau era obsedat într-o perioadă de ceva, se concentra total asupra subiectului şi făcea o carte.
