În lipsa probei verității, isteria cu ofițerul acoperit al unui serviciu secret care intenționează să candideze la președinție umple agenda publică în deplin acord cu așteptările cui a(u) fabricat subiectul. Fondul este unul grav, implică aspecte la fel de grave de legalitate, dar cel puțin două chestiuni interesante nu sunt abordate la modul serios. În toată lumea, serviciile secrete săvârșesc ilegalități iar acestea rămân secrete tocmai prin natura activității serviciului. A le vâna înseamnă a exercita control parlamentar asupra activității lor. În țările puternice funcționează, în cele slabe controlul e invers. Cazurile de deconspirări și trădări țin de pierderi mai mult sau mai puțin planificate, de operațiuni îndelung pregătite ori alte manevre la fel de ascunse. În al doilea rând, dezbaterea despre agenți, ofițeri acoperiți și alte categorii de misterioși, care mai de care mai conspirați ai SRI și SIE (da, doar acestea au statut de serviciu secret! – n.a.), este de o stupizenie fără seamăn. Dacă sunt activități secrete, de unde să le știe, să le difuzeze atâția prestatori cu gura?
Pe de altă parte, era de așteptat o analiză serioasă a situației comparativ cu momentul septembrie 1997, când Adrian Severin, ministru de Externe în exercițiu, declara că doi-trei directori de cotidiane de mare tiraj sunt agenți ai unor servicii străine, la fel ca doi șefi importanți de partide. Nebunia cu Lista lui Severin s-a încheiat prin demisia acestuia. Astăzi, după cunoscutul scandal din Parlamentul European, este considerat un personaj nefrecventabil, dar asta nu înseamnă să rupem cu totul întâmplările de context, să respingem coincidențele, să nu fim atenți.
În condiții complicate pentru drumul euro-atlantic și poziția regională a României, la cârma Diplomației i-a urmat Andrei Pleșu, din decembrie 1997. Avea să-și păstreze portofoliul în Guvernul Radu Vasile, premier a cărui activitate era supervizată în realitate de ministrul Traian Băsescu de la Transporturi. Cu greu, după eșecuri cumplite pentru țară, Pleșu a fost concediat și înlocuit – în disperare de cauză, pentru mai salva ce se putea – cu Petre Roman, în decembrie 1999. Severin apreciază astăzi că nimic nu a fost întâmplător. O coincidență e dată de legătura dintre Traian Băsescu și Andrei Pleșu, reconfirmată după 2004, întărită de sincronizarea daunelor produse de cei doi – unul cu organismele financiare internaționale, celălalt cu Externele. A doua vine de la ce se întâmplă azi pe plan internațional. În context, proiectul Trilateralei România-Ucraina-Polonia, gândit în 1997, se vede că nu a fost prost. Despre alte demersuri și ani pierduți Adrian Severin scrie pe blogul personal. Restituirea oferită este dureroasă și îndeamnă la a reevalua ce se întâmplă în jurul nostru dacă vrem să înțelegem cui folosește cu adevărat candidatul „acoperit” lansat la apă gata naufragiat. E suficient să ții seama că a înjura constant o putere externă nu garantează disocierea de linia impusă de acea putere. Nu știm cine a fost păpușarul adevărat în 1997, nu putem fi siguri pe cel din 2014. În acest joc n-a contat conținutul Listei lui Severin, nu contează „acoperitul”, cât ce urmează după aceste combinații. Atunci am scăpat cu doi ani pierduți cu totul și alții de recuperări, însă miza „jocului” de acum se vede că nu e doar un mandat prezidențial de cinci ani.
Viorel COSMA
