BUNICUL DIN GIOS
Într-o zi de toamnă târzie, frumoasă ca o poveste cu zâne,
Ultima toamnă pe care a mai apucat-o, bunicul din gios, pe
Banca din spatele grădinii, după ce răsucise o ţigară din
Pachetul de „Naţionale” şi citise vestea, culeasă cu litere mari
Din „Scânteia”, că americanii şi sovieticii investesc miliarde
În disputa lor de a cuceri cosmosul, îmi făcuse o mărturisire:
„Măi băiete, dacă ăştia cheltuiesc atât amar de gologani şi
Nu se pot lăuda cu navete între Pământ şi alte planete, cum
Va călători bietul suflet al meu în cer, fără nici o leţcaie?
Mie mi-e tot mai clar că nu există Dumnezeu, că aici pe Terra
E şi raiul, şi iadul”. „Aşa ni se spune şi nouă la şcoală, dar
Spune-mi, bunicule, dacă nu crezi în Dumnezeu, de ce în fiecare
Seară te-nchini la icoană?” „Ştiu eu, măi băiete, dar dacă există?”
ŞIRUL
Un şir de drept credincioşi, unul în spatele celuilalt,
Chiar în faţa altarului, priviţi cu ochi blajini de sfinţii
De pe catapeteasmă. S-o da agheazmă sau anafură?
Păreau a fi aşezaţi, descrescător, de la cel mai bătrân
Spre tinerei, doar câte un june mai tupeist se mai băga
Prin faţă şi, culmea, nimeni nu protesta, pe ton răstit,
Cum se întâmpla de obicei în astfel de situaţii,
Băteau clopotele, se mai furişa o lacrimă la câte un
Colţ de ochi, cu smerenie se făceau cruci apăsate, dintr-un
Reflex cotidian, se mai auzea câte o voce cavernoasă
„Daţi în aşa fel, încât să ajungă la fiecare!”
Dar ce se împărţea, ce se dădea acolo?
…Moarte!
GEOLOGIE
Bătrâneţea se aşează, gemând, pe faţa-mpietrită
A mamei, straturi geologice uitate de timp
Ascund minerale cărora numai eu le ştiu frumuseţea,
Şi lacrimile-i grele sunt trombe de ţiţei,
Izbucnind necontrolat din adâncuri…
SẬMBĂTA DE POMINĂ
Noaptea din sâmbăta morţilor… La cimitir, pomenile
S-au împărţit de dimineaţă, stabilindu-se, chiar
Imperfectă, legătura dintre Tazlăul viu şi cel etern,
Se stârnise o hărmălaie, în liniştea de mormânt a
Somnului (această simulare nocturnă a morţii fiecăruia),
Oare de ce-or bătea câinii, mai să rupă lanţurile?
Umbre stranii se preumblau pe uliţi: Duhaciu cobora
De la stână, el pe un măgar, sacii cu caş pe un altul,
Ion Iosub da pinteni, trufaş, armăsarului Paris, urmat
De Mişu, care parcă scotea, galopând, flăcări pe nări,
Moş Balahură arcuia biciuşca prin aer, dar plăvanii nici
Gând să iasă din mersul lor agale: „cea boală, cea”,
Pe Romanciuc, funcţionarul de la primărie, ce l-o fi
Apucat să se plimbe cu şareta pân’ la poarta ţărnii,
Moş Pâne, cu mârţoaga lui, căra în cotiuga cu ladă albă,
Ecologică, anafură şi cozonaci peste baltă, Nicu lu’ Irimia
Aşezat pe corlatie mâna singurul cal, iar avea brazde,
De ce-or fi părăsit morţii locul de veci de pe Peştiosu’,
Taman în puterea nopţii? Li s-o fi făcut dor de viaţă,
Doamne, şi amintirile au dreptul lor la promenadă…
Dar această misterioasă vrajă a procesiunii din crucea
Nopţii se rupea brusc, când Coţac, biciuindu-şi nebuneşte
Harapii, chiuia din toţi bojocii, de se auzea până hăt la vad,
Unde în locul gospodăriei sale au crescut buluc brusturii…
VESELIN
Apăi să ştii de la mine, Leonoră hăi, că dacă şi Veselin,
Bărbatul Clarisiei, ăla căruia i-o înţepenit un
Picior, o ajuns să aibă ibovnică, apăi ăsta-i
Sămn negreşit că sfârşitul lumii pe-aproape-i…
POVARA FRUMUSEŢII
Greu îi, ţaţă, să fii frumoasă, se căina o muieruşcă tânără de
Peste baltă, care schimbase vreo trei bărbaţi din raionul Buhuşi
Şi uşurăteca boalei, coopera (cum se zicea dis de dimineaţă
La „Viaţa satului”) cu cin’ se nimerea, indiferent de religie,
Naţionalitate şi localitate, pe te miri ceri, într-un fel trebuia
Răsplătit efortul, că-i destulă caznă şi să te dezbraci, d-apăi…
Mama, privind-o ca pe o orătanie, îi zise doar atât, scutind-o
De asumarea unei estetici împovărătoare: Ne, haită, ne!
Hranaci la scris e huiduma asta de om! Sunt câteva poeme (un fel de poeme în proză) din viitoarea mea carte „Pârăul cu limba vecină”. Deşi e în stilul meu, poezia pare a se pretine un „La Lilieci” moldav. E atât de încărcată de sensuri şi plină de humor sfânta limbă română, pe care noi o scoatem fără prea multă solemnitate şi smerenie din altar şi o schingiuim prin crâşme şi mahalale, încât se încăpăţânează să ne uimească cu frumuseţea şi neostentativa-i sfinţenie. Nădăjduiesc că prin această carte, Tazlăul va arăta lumii încă o mărturie a cât de miraculos poate fi.
Constantin ARDELEANU
Cărţi în pregătire: „Pârăul cu limba vecină”
BUNICUL DIN GIOS
Într-o zi de toamnă târzie, frumoasă ca o poveste cu zâne,
Ultima toamnă pe care a mai apucat-o, bunicul din gios, pe
Banca din spatele grădinii, după ce răsucise o ţigară din
Pachetul de „Naţionale” şi citise vestea, culeasă cu litere mari
Din „Scânteia”, că americanii şi sovieticii investesc miliarde
În disputa lor de a cuceri cosmosul, îmi făcuse o mărturisire:
„Măi băiete, dacă ăştia cheltuiesc atât amar de gologani şi
Nu se pot lăuda cu navete între Pământ şi alte planete, cum
Va călători bietul suflet al meu în cer, fără nici o leţcaie?
Mie mi-e tot mai clar că nu există Dumnezeu, că aici pe Terra
E şi raiul, şi iadul”. „Aşa ni se spune şi nouă la şcoală, dar
Spune-mi, bunicule, dacă nu crezi în Dumnezeu, de ce în fiecare
Seară te-nchini la icoană?” „Ştiu eu, măi băiete, dar dacă există?”
ŞIRUL
Un şir de drept credincioşi, unul în spatele celuilalt,
Chiar în faţa altarului, priviţi cu ochi blajini de sfinţii
De pe catapeteasmă. S-o da agheazmă sau anafură?
Păreau a fi aşezaţi, descrescător, de la cel mai bătrân
Spre tinerei, doar câte un june mai tupeist se mai băga
Prin faţă şi, culmea, nimeni nu protesta, pe ton răstit,
Cum se întâmpla de obicei în astfel de situaţii,
Băteau clopotele, se mai furişa o lacrimă la câte un
Colţ de ochi, cu smerenie se făceau cruci apăsate, dintr-un
Reflex cotidian, se mai auzea câte o voce cavernoasă
„Daţi în aşa fel, încât să ajungă la fiecare!”
Dar ce se împărţea, ce se dădea acolo?
…Moarte!
GEOLOGIE
Bătrâneţea se aşează, gemând, pe faţa-mpietrită
A mamei, straturi geologice uitate de timp
Ascund minerale cărora numai eu le ştiu frumuseţea,
Şi lacrimile-i grele sunt trombe de ţiţei,
Izbucnind necontrolat din adâncuri…
SẬMBĂTA DE POMINĂ
Noaptea din sâmbăta morţilor… La cimitir, pomenile
S-au împărţit de dimineaţă, stabilindu-se, chiar
Imperfectă, legătura dintre Tazlăul viu şi cel etern,
Se stârnise o hărmălaie, în liniştea de mormânt a
Somnului (această simulare nocturnă a morţii fiecăruia),
Oare de ce-or bătea câinii, mai să rupă lanţurile?
Umbre stranii se preumblau pe uliţi: Duhaciu cobora
De la stână, el pe un măgar, sacii cu caş pe un altul,
Ion Iosub da pinteni, trufaş, armăsarului Paris, urmat
De Mişu, care parcă scotea, galopând, flăcări pe nări,
Moş Balahură arcuia biciuşca prin aer, dar plăvanii nici
Gând să iasă din mersul lor agale: „cea boală, cea”,
Pe Romanciuc, funcţionarul de la primărie, ce l-o fi
Apucat să se plimbe cu şareta pân’ la poarta ţărnii,
Moş Pâne, cu mârţoaga lui, căra în cotiuga cu ladă albă,
Ecologică, anafură şi cozonaci peste baltă, Nicu lu’ Irimia
Aşezat pe corlatie mâna singurul cal, iar avea brazde,
De ce-or fi părăsit morţii locul de veci de pe Peştiosu’,
Taman în puterea nopţii? Li s-o fi făcut dor de viaţă,
Doamne, şi amintirile au dreptul lor la promenadă…
Dar această misterioasă vrajă a procesiunii din crucea
Nopţii se rupea brusc, când Coţac, biciuindu-şi nebuneşte
Harapii, chiuia din toţi bojocii, de se auzea până hăt la vad,
Unde în locul gospodăriei sale au crescut buluc brusturii…
VESELIN
Apăi să ştii de la mine, Leonoră hăi, că dacă şi Veselin,
Bărbatul Clarisiei, ăla căruia i-o înţepenit un
Picior, o ajuns să aibă ibovnică, apăi ăsta-i
Sămn negreşit că sfârşitul lumii pe-aproape-i…
POVARA FRUMUSEŢII
Greu îi, ţaţă, să fii frumoasă, se căina o muieruşcă tânără de
Peste baltă, care schimbase vreo trei bărbaţi din raionul Buhuşi
Şi uşurăteca boalei, coopera (cum se zicea dis de dimineaţă
La „Viaţa satului”) cu cin’ se nimerea, indiferent de religie,
Naţionalitate şi localitate, pe te miri ceri, într-un fel trebuia
Răsplătit efortul, că-i destulă caznă şi să te dezbraci, d-apăi…
Mama, privind-o ca pe o orătanie, îi zise doar atât, scutind-o
De asumarea unei estetici împovărătoare: Ne, haită, ne!
Hranaci la scris e huiduma asta de om! Sunt câteva poeme (un fel de poeme în proză) din viitoarea mea carte „Pârăul cu limba vecină”. Deşi e în stilul meu, poezia pare a se pretine un „La Lilieci” moldav. E atât de încărcată de sensuri şi plină de humor sfânta limbă română, pe care noi o scoatem fără prea multă solemnitate şi smerenie din altar şi o schingiuim prin crâşme şi mahalale, încât se încăpăţânează să ne uimească cu frumuseţea şi neostentativa-i sfinţenie. Nădăjduiesc că prin această carte, Tazlăul va arăta lumii încă o mărturie a cât de miraculos poate fi.
Constantin ARDELEANU
