dorin ploscaru 22

îmbrăcând zi de zi cămaşa fericirii

mângâi lumea doar pe muche’
pe coastă, pe margine, pe istm’
pe deal şi pe coamă
o simt mai bine în răscruce
pe colţ, acolo unde se întâlnesc
marginile
unde se adună lumile
unde se întâlnesc unghiurile
şi lamurile
disjuncţiei
mângâi lumea doar în lumina
areopagului
pe colonadele colibei
ştiinţei
îmbrăcând zi de zi
cămaşa fericirii

cum bat clopotele în anotimpuri

văd pe geam
anotimpuri
venind
bătând din aripi
înverzărind dealul
albinduind copacii
tremură lumina
în sufletul meu
pe colină
privesc fix
în fiecare dimineaţă
ceasul
să aud
să văd
să simt
cum bat
clopotele în anotimpuri

sonul cristalului de bohemia

am văzut irizarea luminii
şi bulgărul-calup de apă
cum strălucea rogvaiv în paharul
de „fine porcelan de bohemia”
un cuib de gelatină
un cub de gheaţă prin care
se străvede timpul
prin care se scurge firul acela
subţire de aer pe care-l poţi
pipăi
transparent, imaterial alb
dar în mii de culori irizând
paharul cu apă pe care-l bei
sonul cristalului de bohemia
ce răsfrânge asupra inimii tale
unduiri mii
pe oglinda liniştită a
sufletului tău
contemplând
milionimea secundei efemere
care curge în oceanul
veşniciei
ca  un mers al buburuzei pe scoarţa
stejarului multisecular.

marius

marius este ceasornicul iernii şi verii
ars de soare şi ger
el este metronomul istoriei
şi mândria noastră naţională
merge pe jos 9 kilometri la dus
şi-ncă 9 la-ntors
dacă plouă e plouat
dacă ninge e nins
nu se plânge, e vesel
şi mai tot timpul luminat la faţă
radios.
mănâncă ce apucă şi caută chiştoace
pe drum
te-ntâlneşti cu el dimineaţa la dus
şi la amiază la-ntors
e drapelul patriei noastre fluturând
la bruxelles.

văd cum se rupe pâinea în patru

e orbitoare lumina galbenă
orbitoare,
înţelegi
nu o vezi
ea te vede doar
pic cu pic
văd cum se rupe pâinea în patru
şi cum trupul bietului bătrîn
cu oasele bătrâne purtate prin
zărcile comuniste
îngheţate-n aiuduri
e coborât în pământ

nişte clape negre şi albe la care cânţi invizibil

şi degetele aşa răsfirate
subţiri
în apa translucidă, albastră
purtându-le curate prin văzduhul
cuminte
ale muzicii liniştite
aducătoare de pace
de multă tăcere
de tihnă
degetele aşa răsfirate în aer
spălând capul
cu apa călduţă de vară
devin nişte clape negre şi
albe la care cânţi invizibil
acorduri şi cânturi
din muzici nemaiauzite
nemaivăzute
choruri şi sunete
cântate pe o singură voce de
argint a psalmului miserere.

Dorin PLOSCARU, din volumul “Cincizeci de ierni pe muntele Fuji” (în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)

Articolul precedentTestamentul politic al lui Mihai Eminescu (XXXV)
Articolul următorCELE MAI FRUMOASE POEZII ROMÂNEŞTI