Un partis prix participativ şi structurant
Cartea lui Daniel Corbu, Rostirea postmodernă. Generaţia ’80 în literatura română, denotă o analogizare, să-i zicem electivă, cu subiectul: este scrisă, precum de altfel se precizează în text, din interior, partis prix-ul fiind participativ şi structurant sub toate aspectele. Prezenţa autorului nu e doar investigativă, cercetătoare, ci formatoare, modelatoare: descrierii academice, aşezate, tradiţionale într-o lucrare de doctorat, îi este preferată reflecţia critică, preponderent polemică supusă unei întreprinderi suverane – de pe poziţia autorului – actant – de teoretizare şi aplicare a teoriei, de legitimare estetică şi general-axiologică a paradigmei optzecismului, identificat aproape total postmodernismului, de situare diacronică şi sincronică, de delimitare (de alte generaţii, în special cea şaizecistă) şi caracterizare şi încadrare-generaţionistă şi paradigmatică (avem în vedere: într-o paradigmă generală) a fiecărui poet în parte. Partis-prix-ul impune, se ştie, o absolutizare a punctului de vedere susţinut şi promovat şi o relativizare socratică a punctelor de vedere ale altora. Lucrarea de doctorat a lui Daniel Corbu se cere citită şi înţeleasă anume prin acest partis-prix, prin aspectul ei polemic şi opţional declarat, prin modul de a interpreta fenomenul şi fenomenele (după cum precizează chiar el) al poetului Corbu, în consens paradigmatic cu colegii săi de generaţie sau cu cei pe care îi crede confini încadrabili în generaţia optzecistă sau măcar aferenţi acesteia. Contribuţia, relevată în datele ei estetice şi axiologice concrete (or, convingerea dlui Corbu este că optzecismul ne dă indiscutabil valori), este grosso modo, impunerea unei noi mentalităţi şi – evident – a unui nou model de percepere a lumii şi universului şi chiar a unei noi epoci (estetice): „Prin vocile ei de desant, generaţia ’80 a declarat şi a susţinut în forţă un nou mod de a simţi şi de a gândi realitatea, realizând un alt raport cu realitatea, aşezând în centrul atenţiei hommo biographicus, un personaj spectacular, donquijotesc, ce-şi asumă atât realul, mizând pe o mitologie a derizoriului, cât şi realitatea textului, textul devenind acum nu numai un mijloc, un atelaj, ci şi o finalitate. Din acest punct de vedere, putem numi lupta generaţiei ’80 o luptă împotriva impersonalizării şi a transcendenţei tradiţionalizate. Şi indiferent dacă sunt consideraţi textualişti înverşunaţi, stenografişti, nevrotici, intelectualişti, biografi şti carnavaleşti sau metafizici, poeţii autentici afirmaţi în anii ’80 au probat o altă atitudine faţă de text, au încercat schimbarea limbajului poetic căzut în desuetitudine şi inerţii, reuşind impunerea unui anormal care acum, conform teoriei lui Hugo Friedrich din Structura liricii moderne, a devenit deja normă. Sau, cum bine spunea un tânăr critic prin 1984, „eul liric fictiv a cedat drepturile de autor eului biografic real” (p.7-8).
Academician Mihai CIMPOI
