* Numele literar al soţiei lui Ionel Teodoreanu era Ştefania Velisar (pe vremea lui Ibrăileanu fiind „Mica doamnă Lily”). Pentru apropiaţi, Camica, datorită înălţimii mici (prescurtare cam infantilă de la mămica mică”). Simpaticei brunete i se mai spunea, în cercurile intelectuale, „la petite Hindoue” sau „figurine Tanagra”.
* Ionel Teodoreanu scăpase de închisoare, după „eliberare”, dar nu şi de iarna infernală a anului 1954, când fusese găsit mort, cu o sacoşă goală în mână. Ca avocat practicant, scriitorul pledase cauza unui asasin, care-şi omorâse ambii părinţi. Susţinuse cu elocinţă, la bară, circumstanţele nefaste ale crimei şi implicaţiile psihologice, încheind, cu ochii în lacrimi: „Dar închipuiţi-vă, onorată instanţă, că acest nefericit este un biet orfan. Şi de mamă, şi de tată”…
* O părere despre prozatorul Sadoveanu a liricului romancier Ionel Teodoreanu, pe vremea când conu’ Mihai nu era ştab peste Marea Adunare Naţională, autor al romanului „de împrumut” „Mitrea Cocor” sau beneficiar lacom al tantiemelor socialismului corupător: „Căci proza lui Sadoveanu e asemenea cu mersul lui Iisus pe ape; ea nu vine din timpul nostru, ci din acea boltire a mileniilor de unde au pornit apele şi au purces pământurile, când le-a cutremurat mâna lui Dumnezeu, în ziua lui dintâi”.
* Ionel Teodoreanu avea vocaţie pentru avocatură, literatură şi… sport. Călărea, juca bine tenis şi fusese campionul Moldovei la patinaj artistic. Admira arta pugilistică (l-a dus pe poetul Lesnea la gala lui Spakov, venit să boxeze la Iaşi) şi-i plăcea să meargă pe jos… Polisportiv i s-ar spune astăzi în oraşul heptatlonului colinar (Iaşul, urbea celor 7 coline).
* Adulaţie atingând cote incredibile, avându-l martor pe Victor Eftimiu: „Lectura lui Ionel Teodoreanu e precedată de popularitatea pe care şi-a croit-o romancierul în tineret, de înfăţişarea lui plăcută, simpatică, de frumuseţea lui fizică. Adăugaţi acestor daruri meşteşugul omului obişnuit să fie ascultat, talentul său de vorbitor, debitul precipitat, dar clar, abundenţa imaginilor, cuvântului, impetuozitatea-i juvenilă şi veţi avea cheia succesului de lector sau de conferenţiar al autorului Medelenilor”. „La Medeleni”, aidoma drogurilor de la Medelin pentru vicioşi. Posteritatea e deocamdată ingrată, stilistic „a medeleniza” echivalând, exagerându-se, cu un stil siropos, desuet…
* Criticul din „dulce târg al Ieşilor”, G. Ibrăileanu, atât de mult l-a iubit încât dedicaţia de pe un volum suna: „Dulce prietenul meu Ionel Teodoreanu”. Departe de a fi… „dulceag”, cum susţin unii. Cioculescu a limpezit apele: „Eu cred că Ionel Teodoreanu şi-a pus geniul în vorbire şi talentul în scris.(…) El nu a fost romancier, cât un poet rătăcit în roman, şi un poet al barei, al cuvântului, cel mai liric orator al nostru”. Dacă ţinem seama că E. Lovinescu afirma că romanul este o construcţie obiectivă, trebuie să admitem, amuzaţi, că scriitorul-avocat a cam dat-o în bară?!
* Admirat şi contestat, Ionel Teodoreanu avea o subtilă originalitate, imaginile sale devenind poveşti. În „Voiaj în jurul lumii”, Cocteau spunea că zburând cu avionul deasupra Egiptului vedea Piramidele, Sfinxul, Templele de la Luxor, adică „texte de hieroglife în faţa zeilor”. D.I. Suchianu e de părere că Ionel a „caligrafiat” mai frumos decât Cocteau, la sărbătorirea semicentenarului conului Mihai: „Dacă am avea putinţa să zburăm foarte sus, deasupra ţării Moldovei, am vedea că toate râurile din Moldova, în şerpuirile şi încolăcirile lor, iscălesc cuvântul Mihail Sadoveanu”.
* Ionel Teodoreanu a fost primul scriitor român sportiv. A jucat rareori oina (aidoma lui Sadoveanu şi Demostene Botez), preferând tenisul şi înotul. Chiar a fost un virtuos al patinajului pe rotile (skating). Nelipsit de la galele de box, pentru care amâna procesele de la tribunal. Acrobaţiile „patinatorului” Ionel Teodoreanu pot explica, într-un anume fel, stilul cu înflorituri al autorului.
