* Ciudat comportament la divinul critic (poreclit şi Jimmy Călinescu, după apariţia romanului „Cartea nunţii”): după o masă oferită lui Şerban Cioculescu şi Vladimir Străinu, cei doi musafiri au auzit în spatele lor, după o sută de metri de la plecare zgomot de paşi. „Ce se întâmplă?” „Nimic, nimic”, îi liniştise…Călinescu, „voiam să vă mai conduc o bucată de drum, ca să vă ofer mai puţin timp ca să mă bârfiţi”. Un prieten de-al suspiciosului critic a mărturist că se bucurase că fusese ales academician, la care primi o replică neaşteptată de la Călinescu: „Nu te bucuri, te prefaci că te bucuri”. Critica o fi, simplist vorbind, doar o bârfă şi o neîncredere perpetuă?
* Are dreptate G. Călinescu când îi numeşte pe poeţii romantici ai zorilor poeziei culte „cântăreţii ruinelor”. Dar cum poate scrie „un ruinat”, cunoscător al limbii „franţozeşti”, cu o anume voluptate locală, Boalo şi Volter(în loc de Boileau şi Voltaire)? Ţi se iau apa(l’eau) şi aerul(l’air) de consternare, Moncher…
* „Stimate şi iubite maestre G. Călinescu, rogu-te primeşte de la Balaton, la 22.11.1964, de la Ion Bănuţă omagiile sale versificate: «Stimate, dragul meu gigant,/ umblând prin pustă şi neant,/ Ungaria cutreierând/ vă simt stăpân pe vis, pe gând…/ Răsună toamna-n straniu vânt/ cu dor mă-nchin pân’ la pământ”. Bănuţă»” Bă, nu ţă oarecum să te adresezi unui gigant cu „dragule”?
* Bietul Călinescu şi „Bietul Ioanide”…Acest volum, apărut în anul 1953, a avut soarta monumentalei sale Istorii. După un an de la tipărire(nu în câteva zile, ca în cazul Istoriei), s-a decis retragerea romanului de pe piaţă. Măsură tardivă, cartea fiind vândută integral. Epuizant experiment pentru un autor pe care mâinile murdare ale interdicţiei îl prindeau mereu…epuizat. Dar şi un certificat de valoare!
* Schiţă de portret al lui G. Călinescu, făcută de profesorul universitar doctor ieşean Titus Raveica, fost senator şi primul preşedinte al C.N.A.: „conferenţiarul avea în el ceva de fachir”; „nu era doar un coseur de geniu – cum s-a spus – ci un savant cu o imensă ştiinţă – sclipitor şi cu o maliţie inconfundabilă – cu gustul paradoxului şi permanent cu mâna pe mânerul sabiei”. Ca şi în cazul lui Leonardo da Vinci, după moartea lui Călinescu, natura a simţit nevoia să se odihnească, să-şi mai tragă sufletul. După Raveica, „natura n-a putut-o lua din loc chiar imediat”.
* La începutul anilor ’50 ai secolului XX, nu s-a lăsat Vicu Mândra (frate cu „filozoful” Marcel Breazu) până nu l-a dat jos de la catedră pe ilustrul G. Călinescu (lovitură anticiptă de epurarea lui Alexandru Piru, Ovidiu Papadima, Dinu Pillat, cu multe clase peste Mândra de Vicu). Ion Vitner i-a luat locul lui Călinescu, din catedră făcând parte şi uzurpatorul, breazu’ de Vicu, care preda un curs despre A. Toma. Folclorizez, cu mânie intelectuală, „Vitner şi cu Mândra lui, să se ducă dracului!”
* G. Călinescu spunea că noţiunea de criză nu poate fi definită decât prin asumarea unei viziuni relativiste: „Când dinţii mei intră în carnea unui măr, mărul e în criză, dar organismul meu e în stare de euforie”. Aşa de mult s-au săturat românii anilor 2010 de aceste mere acre, de li s-au strepezit dinţii…
* G. Călinescu i-a sugerat actorului Petrică Muraru (cu mare trecere la femei: printre altele a fost soţul Mihaelei, fiica lui Marin Ceauşescu, diplomatul de la Viena) să înfiinţeze „Asociaţia Femeilor deţinute de Petrică Muraru”.
* De necrezut: despre „arta decadentă” a sculptorului Brâncuşi, care n-avea nici o legătură cu clasa muncitoare, academicienii George Oprescu şi George Călinescu(în cazul de faţă, amândoi Gheorghe, amândoi academicieni) au întocmit un referat, însuşit şi de Mihail Sadoveanu, prin care „francezul Brancusi” era contestat. Deabia asta l-a determinat pe gorjeanul exilat să accepte, la sfârşitul vieţii, cetăţenia franceză. Şi astfel dania către statul român a celebrului Atelier se află astăzi la Centre Pompidou. Dar mă „Oprescu” doar la Călinescu: cum a putut face o asămenea mişălie? De la conu’ Mihai te aşteptati la orice compromis, pentru a-şi păstra osânza. Ce osândă îi va da Posteritatea?
* După un discurs rostit la sesiunea Marii Adunări Naţionale, G. Călinescu i-a spus lui Dej că se consideră „un ostaş al partidului”. Cum îl simpatiza pe Victor Eftimiu, chiar dacă acesta făcuse imprudenţa să-l înjure la gazetă, Dej i-a dăruit, în semn de amiciţie, trabucurile de tutun primite de la Fidel Castro. Pe mere, pe pere, PMR(Partidul Muncitoresc Român) avea nevoie şi de simpatiile intelectualilor, pentru legitimitate.
