* La susţinerea tezei de doctorat la Universitatea din Iaşi, decanul facultăţii de litere şi filosofie Orest Tafrali, ca să se afle în vorbă, îi sugeră doctorandului G. Călinescu să înlocuiască din text „urieşesc” cu „uriaş”. Unul din comisie i-a spus ceva la ureche preşedintelui şi s-a trecut brusc la alte aspecte. Decanul nu ştia că „urieşesc” era expresia proprie a lui Eminescu. O, rest de cultură nedecantată, decane Tafrali!
* La sfat, părintele scriitor Gala Galaction, „cu silueta musculoasă ca a lui Moise de Michelangelo, cu care semăna izbitor”, colegul de parlament G. Călinescu şi doamna Maria Rosetti. Îşi amintea divinul critic: „Intimidat de aspectul său apostolic, şi printr-o vagă idee că în apropiere şade d-na Rosetti, i-am sărutat într-o zi mâna”. Gest obişnuit în lumea clericală. Atunci, Galaction i-a sărutat, la rându-i, mâna lui Călinescu. Preotul omagia astfel monumentală catedrală a literaturii. Destul de dur acest comentariu despre G. Călinescu: „E sincer, direct în vorbă, cu oroare de clişee şi prudenţă, şi fiindcă e prea ingenuu, pare disimulat. Merge pe jos, refuză să se urce în automobil când e invitat de alţii. În stil îi repugnă limbajul crud şi când e convins că trebuie să înfigă sabia în adversar, îşi scoate măcar pălăria”. Politicosul scrimer e chiar G. Călinescu. Sus sabia! Jos pălăria!
* Paradoxal şi imprevizibil acest G. Călinescu: îl asculta la patefon pe Lawrence Olivier cu textul shakespearian în mână; îl considera pe Machiavelli printre autorii de căpătâi; vedea în Talleyrand tipul politicianului de geniu; parafrazând pe Flaubert, declara, fără nici o intenţie de glumă, „Stănică, c’est moi!”; dorea să fie un poet ca Marin Sorescu, recitându-i, entuziasmat, poemul „Trebuiau să poarte un nume”. Nu în privinţa colosalei sale opere, ci a vieţii, divinul critic a rostit cu voce tare, pe patul de spital de la Otopeni, în preajma morţii, ca un actor resemnat pe o scenă elisabetană: „Nu mai este nimic de făcut”…
* Bietul Călinescu, în anul 1947, făcea salamalecuri înspre Răsărit. Absenteiştilor şi docililor, nu vă grăbiţi să-l blamaţi: aţi cunoscut vreodată spaima absolută, sub ocupaţia sovietică, de a fi trimis la canal doar din cauza unui cuvânt aluziv, ce nu era pe linie? „Moscova reprezintă într-adevăr o Romă a popoarelor răsăritene”, „e simbolul unui Occident deplasat spre Orient”. Dragă magistre, te încurci în puncte cardinale. Imperiul Răului a fost ultima năvălire asiatică asupra Europei civilizate…
* Propunerea „divinului critic” G. Călinescu pentru inscripţia de pe crucea unui Don Juan: „Iartă pe necredinciosul care te-a înşelat, căci s-a înşelat mai întâi pe el însuşi”.
* În „Florenţa Moldovei”(cum nemurise chiar el Iaşul), G. Călinescu a acceptat să creeze un fel de cenaclu literar, numit „Noua Junime”, ţinut duminica la redacţia ziarului „Iaşul”. Un tânăr poet i-a spus, destul de băţos: „Vreau să citesc!” La care Călinescu, atât de riguros cu termenii, i-a răspuns; „Să citeşti? Nu! Nu interesează talentul vocal, vreau să te văd ce scrii”…
* Un gazetar oarecare de la ziarul „Curentul”, Nicolae Roşu, după câteva atacuri sub centură asupra lui G. Călinescu, s-a plâns şefului că a epuizat toate „cartuşele”. „Dacă îmi dai o bere”, i-a zis acesta, „te reînarmez corespunzător”. „Mai încape vorbă? De acord”. „Du-te la spitalul din Sibiu, copiază fişa de nebun a criticului şi public-o pe prima pagină”. Berea să fie cu guler mare, fiindcă i-a dat o informaţie cu ştaif…
* La un moment dat, G. Călinescu a început să-şi noteze şi să-şi interpreteze visele. Va deveni superstiţios, crezând că talismanul vieţii sale e soţia, iar factorul malefic ziua de vineri. Astfel că rareori va mai pleca undeva, în ultimii ani, fără soţie. Straniu, va trece Dincolo într-o zi de vineri, 12.03.1965, orele trei şi jumătate. În baza unor cărţi oculte şi parapsihologice, marele critic va elabora horoscoape şi le va ghici adesea în palmă colaboratorilor. Cronici tematice: „Magie şi alchimie”, „Originea viselor”, „Originea cărţilor de joc’, „Chiromanţie”, „Zodiac”. Divinul sau divinatoriul critic?
* Dorind a vizita Iaşul, George Ivaşcu s-a oferit să-i fie călăuză lui G. Călinescu. Preluându-l din faţa hotelului „Traian”, Ivaşcu a declanşat dialogul: „Sper că vă simţiţi bine aici, o să puteţi lucra”. Replică abruptă: „Nu, de loc”. „E linişte. Iaşul e un oraş creator”. „Deloc, deloc! E o linişte care mă enervează, am nostalgia Bucureştiului, care are cât de cât zgomot, pentru că nu am la ce raporta liniştea mea interioară. ªi iată că această linişte este cu totul nefavorabilă pentru creaţie”. La liniştea profund creatoare a „divinului critic” ideală ar fi fost Niagara…
* „Eminovicienii erau ţărani cu vechime în satul Călineşti din jud. Suceava. Îi întâlnim acolo din întâile decenii ale veacului XVII-lea”. Asta remarca G. Călinescu, dar n-ar fi exclus(fantezist vorbind) ca ei să fi fost consăteni cu rubedeniile unor…Călineşti. Ce bizar, strămoşii lui Eminescu şi Călinescu venind din seculul aceluiaşi sat…
