* Traian Sãvulescu, preşedintele Academiei Române, voia să aducă anumite modificări organizatorice Institutului condus de Călinescu, sub pretextul cã i-ar lua de pe cap unele obligaţii administrative plicticoase, la care acesta s-a opus vehement: „Domnule preşedinte Sãvulescu, Dumneavoastră vreţi un concert cu 40 de George Enescu. Lucru acesta nu este posibil. George Enescu e numai unul!” Evident că George(Enescu) nu putea fi decât George (Călinescu)…
* Cu ce ar fi rămas în posteritate D. Caracostea, dacă nu l-ar fi denunţat pe G. Călinescu către autorităţi, cu monumentala-i Istorie a literaturii („948 pagini, cu literă mică, folio”)? Prea târziu, prima ediţie „evaporându-se” din librării. Şi cine l-ar mai fi portretizat atât de caricatural, ca „divinul critic”, într-o scrisoare către „complicele” şi „omul rar” Al. Rosetti, pe vestitul KK (Cacacostea, alias Caracostea)? „Pentru Caracostea e un interior de Halima: vine de la nouă şi stă vrăjit în fotoliu, ca într-un feredeu…şi pute a ceapă…” orgoliosul Caracostea cară în lumea anecdotică literară şi porecla de Cacaprostea. Cât de mult te costă ignoranţa, dublată de răutate!
* George Ivaşcu, care mai fusese odată reţinut în arestul poliţiei, fusese iarăşi chemat la Siguranţă. Întrebarea comisarului îl năuci: „ce rol istoric urmează sã aveţi Dumneavoastră?” „Vă bateţi joc de mine?”– replicase criticul literar. Atunci acesta îi arătă, neascunzându-şi zâmbetul de om isteţ pe care nu-l poţi păcăli, o telegramă: „Domnule George Ivaşcu, strada Ladowski, Iaşi. Nu uita, ai un rol istoric. Noroc. G. Călinescu”. Înainte de a se întoarce la Bucureşti, „divinul critic” pregătise cu Ivaşcu trei numere din „Jurnalul literar”, ce urmau să apară la sfârşitul anului 1938. Telegrama respectivă era o măsură de siguranţă (nicidecum de… Siguranţă) de a-i readuce aminte. Fără o anume instrucţie, gata insurecţia!
* Pentru a scoate Iaşii din „provincialism”, G. Călinescu a înfiinţat „Noua Junime”, cu o revistă a sa „Jurnalul literar”. Va fi păstrat vechiul principiu al societăţii: „Intră cine vrea, rămâne cine poate!” La şedinţa de inaugurare, uşa localului „Corso”, de pe celebra stradă Lăpuşneanu, a rămas, simbolic, deschisă.
* Şi pe „divini” îi apucă dracii câteodatã. Un fost prieten de-al lui G. Călinescu, care s-a abţinut la votul de chemare a maestrului la Facultatea de filosofie şi litere din Iaşi (per total vot negativ), a trecut a doua zi pe la el ca să se disculpe. N-a apucat bine „neutrul” să intre în holul casei, că G. Călinescu s-a repezit asupra paltonului şi pălăriei musafirului, pe care le-a aruncat pe geam în Râpa Galbenă…
* Călătoriile în ţară ale Institutului condus de G. Călinescu erau fabuloase. La Braşov, arătându-le cercetătorilor scrisoarea lui Neacşu, „divinul critic” le-a atras atenţia: „Cu această bucată de hârtie începe literatura română”. La Câmpina, prezentându-le castelul Iuliei (bizareria de geniu a lui B.P. Haşdeu), doar legitimaţia sa de membru în Marea Adunare Naţională i-a salvat de arestare, construcţia fiind declaratã obiectiv militar?!
* Fabulos şi imprevizibil! Intrase în amfiteatrul bulucit de studenţimea de la toate facultăţile, recitând, cu modulări de voce, şuvoi de versuri. În faţa auditoriului nedumerit, George Călinescu le explică gestul: „Nu vă daţi seama? Numai o poezie, care rezistă la o asemenea lectură, poate fi adevărată…”
* Citez din Istoria călinesciană cu o văditã încântare estetică şi… rebusistică: „I se trimise lui Vodă Bibescu notificaţie în numele poporului român şi guvernul porni spre Caracal, înştiinţând pe cetăţeni că sunt «născuţi la Roma», fiind din Roma-naţi (Romanaţi) şi urmaşi ai marelui Caracalla”.
* Să fi crezut G. Călinescu în mesajul trifoiului norocos, odată ce a ales-o de soţie pe Vera, cu numele de familie Trifu? De aceea „Cronica mizantropului” interbelic s-a schimbat într-una „a optimistului”?
* Era o mare onoare să fii invitat acasã de G. Călinescu la masã. Niciodată nu renunţa la obiceiul de a-l conduce, la plecare, pe fiecare oaspete în parte, pentru a nu fi…bârfit!? În plus, comunicarea divinului critic cu ceilalţi avea loc numai în amfiteatrele înţesate de lume, el refuzând să răspundă la telefon.
* O oră întreagă, George Călinescu, cultivator erudit al paradoxului, i-a vorbit pictorului Corneliu Baba despre cum l-ar vedea el ilustrat pe „Bietul Ioanide”, gata de tipar. Artistul plastic i-a mărturisit: „Maestre, mi-e peste putinţă să înfăţişez un personaj psihologiceşte atât de complex”. Călinescu i-a sugerat sã renunţe: „În definitiv, de ce să nu-i lãsãm pe cititori să şi-l imagineze singuri!…”
* De Anul Nou, G. Călinescu îşi invita toată catedra în casa din strada Vlădescu. La masa încărcată cu bunătăţi, „domnului critic” îi plăcea sã utilizeze, parodic, „limba de lemn”. Cum, pe lângă mandarine, portocale, mere, erau şi arahide, care cam dispăruserã din comerţul socialist, Călinescu, cu o gestică de amfitrion solemn, arăta spre ele: „Luaţi, nu vă temeţi, sunt alune ale poporului american!”
