T, Lolita de pe Sabasa. T bântuie jurnalul lui Aurel Dumitraşcu, îi bântuie corespondenţa, i-a răvăşit viaţa. Intrase, pe vremuri, în folclorul amicilor lui Aurel Dumitraşcu. Iubirea către T, împărtăşită, neîmpărtăşită, sigur o nebunie care îi contraria pe mulţi dintre amicii lui Aurel, friza, la un moment dat… patologicul. Poetul care avea o mulţime de alte iubiri, se aduna de peste tot pentru a plânge că T nu îl înţelege, nu îl iubeşte, nu răspunde la arderea lui cu aceeaşi măsură. Se plângea chiar şi iubitelor care „îl înţelegeau”, care îi răspundeau la avansuri şi sentimente, că T este o ingrată. Şi ele trebuiau să consimtă că e aşa. Primele scrisori către T sunt din anul 1982, pe când aceasta era o adevărată Lolita, care nu-şi propusese să-l ducă în smârcuri pe poet, numai că acesta era dispus să intre în ele, fără rezerve, ca un apucat, ca un vrăjit de stele, de iele. Era, evident, o idealitate. Era exerciţiul de iubire a iubirii.
Iată ce scrie în jurnal Aurel Dumitraşcu, luni, 10 aprilie 1983: „Ţi-a scris EA. Aceasta valorează mai mult decât toate celelalte poveşti cu examene, amfiteatre şi profesori. O iubeşti atât de mult! Înseamnă atât de mult în cerul tău! Minunea aceasta îţi duce sângele la misticism, te împărăteşte cu un sentiment epifanic!” Şi pe atunci T, o copilă din Borca, elevă a lui Aurel Dumitraşcu, avea vreo doisprezece, treisprezece ani. Mai apoi, pe 12 mai, poetul devine dramatic în jurnal (Carnete maro), ca răspuns la o scrisoare prin care T îşi exprima îndoiala că iubirea lor avea vreo raţiune, în spiritul moralei locului (satului): „Ai sentimentul că ziua aceasta de 12 mai 1983 este cea mai dureroasă de la moartea tatălui tău. Plângi. La şcoală, inima ţi-a creat probleme, parcă pentru prima dată în mod serios. Parcă nu-ţi aminteşti să mai fi simţit atâta amărăciune vreodată. Scrii despre aceasta crezând că numai aşa te vei mai linişti. Vina este a EI. Ţi-a dat o scrisoare îngrozitoare! Nu realizezi cum a putut să scrie acele lucruri, într-o dezarmantă indiferenţă faţă de ceea ce ştie că ai pentru ea de atâta timp. Motive familiale şi şcolare o fac oarbă. Consideră că nu se simte în stare să te facă fericit, să rămână în dreapta lumină cu care te obişnuise, în ciuda nenumăratelor ei ciudăţenii. E cea mai dureroasă veste pe care ţi-a putut-o da vreodată o fată. Te-ai încuiat în bibliotecă şi ai plâns. Au trecut cel puţin zece ore de când ai citit acele cuvinte şi nu ai putut să te gândeşti la nimic altceva. Te-a îmbolnăvit pur şi simplu, te simţi ca un câine, parcă nu ţi-ai închipuit niciodată o mai mare bătaie de joc. Sunt aproape doi ani de când te iubeşte şi de când îi dat tot ce ai mai bun şi profund, toată iubirea ta adevărată. Nu are altă pasiune; se simte mică şi neştiutoare, pune întrebări inocente dar de fapt sunt prea mature ca să poată fi crezută pe cuvânt. (…) Nu poţi crede că poate fi aşa, că atâta prefăcătorie şi răutate poate exista într-un om care te-a emoţionat tare mult! O fi o rătăcire a ei, o mâhnire pe care o confundă şi cu iubirea pentru tine. Vorbeşti cu oarecare disperare şi ştii că această disperare chiar există. Te simţi distrus, cu o silă cumplită de toate! Doamne al lor, de ce n-ai puterea s-o urăşti?! De ce n-o ucizi?! Ţi-e teamă şi de ceea ce ai simţit după aceea, de inima ta care bătea prosteşte, de înţepăturile cumplite din partea stângă, motiv pentru care nu ai putut face nici ultimele două ore. Ea plecase de la 12 acasă, deşi mai avea o oră cu tine. Nici măcar la ore nu mai vrea să te vadă?!! (…) Ţi-e foarte teamă de amărăciunea cumplită pe care o simţi în tine, amărăciune pe care ea ţi-a dat-o azi cu inadmisibilă nonşalanţă (ea îi zice, crezi, sinceritate!)! Nu-ţi vine să crezi că ea ar putea adăposti atâta noroi, ţi-e imposibil să crezi! Poate că niciodată n-ai iubit cum o iubeşti pe EA!” Şi povestea lor merge mai departe, poticnită, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu căutări şi dezertări, cu acuze şi iertări, până la moartea lui Aurel Dumitraşcu. O mulţime de poezii îi sunt dedicate în cărţile şi în postumele lui Aurel. Mulţi dintre foştii colegi de cancelarie ai lui Aurel încă îşi simt deranjată scorţoşenia de „tip sătesc” pentru această pasiune… „nelalocul ei”! În fond, e vorba de exerciţiul de ipocrizie descris asiduu în jurnalul lui Aurel. Chiar şi securitatea se interesa de aspect, ca să găsească un punct nevralgic în comportamentul poetului, ca să îl anihileze.
După publicarea jurnalului lui Aurel Dumitraşcu, „Carnete maro”, am fost căutat de un cuplu: erau T şi soţul ei. Veniseră cu un scop: să îmi înmâneze toată corespondenţa de la Aurel Dumitraşcu, un pachet cu scrisori, ordonate pe ani, din anul 1982 până în anul 1990. Constat, astfel, că ultima scrisoare scrisă de Aurel cuiva a fost către T, în data de 9 septembrie 1990, duminica, cu o zi înainte de a intra în spital, de unde nu a mai ieşit viu. Povestea lor prinde acum chipul unei cărţi, pe suportul textelor din corespondenţă. Literatura de azi şi dintotdeauna are nevoie de poveşti şi mituri.
Adrian ALUI GHEORGHE
Notă: În numărul următor al Suplimentului vom publica o parte din scrisorile de dragoste din acest volum în curs de apariţie.
