reclama autocenter

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

“Îi plăcea societatea oamenilor sinceri, buni, simpli”

Fiu al unui modest funcționar de prefectură, rămas orfan de mamă la o vârstă fragedă, atașat de a doua mamă, Natalia Băeșu, după recăsătorirea tatălui său, Aurel Băeşu a fost un copil fără noroc. Între 1907 şi 1912 urmează cursurile gimnaziului din Fălticeni unde dă dovadă de reale aptitudini pentru desen. După absolvirea acestuia, se înscrie în anul 1912 la Școala de Belle Arte din Iaşi unde studiază pictura. Este distins de către Academia Română, în 1915 cu Premiul I “Lecomte de Nöuy” pentru desen. În timpul primului război mondial este mobilizat. Spirit cercetător, simțind nevoia unei culturi artistice mai cuprinzătoare, pleacă în Italia pentru a se înscrie la cursul liber de pictură al Institutului de Belle Arte din Roma, unde râmâne doi ani (1920-1922). În 1926 face o nouă călătorie în Europa  cu popasuri în Franţa, Slovenia, Ungaria contribuie la o treptată decantare a impresiilor, la realizarea unor forme noi de expresie, cu tendințe de simplificare decorativă. Bolnav de tuberculoză, moare pe 24 august 1928 și este înmormântat în cimitirul Valea Viei din Piatra Neamţ.

Aurel Baesu - Casa din Humulesti

Pictorul Nicolae Milord scria despre confratele lui mai mare: “Aveam şi eu acasă câte un creion colorat cu care îmi făuream o lume proprie pe pereţi, pe uşi, pe garduri. Dar într-o zi de neuitat, pe strada mea, ochii mi s-au deschis mari şi însetaţi pe o cutie întreagă de culori şi pe o paletă cu zeci de nuanţe. Era pictorul Aurel Băeşu. Ne-am oprit o droaie de copii. Făcusem un cerc strâns şi-l stingeheream. Urmăream strălucirea ochilor săi negri, a culorilor, înfrigurarea mîinilor care aşterneau fermecate pe pânză toate comorile peisajului din jur.Cercul nostru s-a strâns tot mai mult şi el, nervos, deoarece îl sufocam, ne-a rugat să-l lăsăm în pace. Am rămas singurul din ceata mea, până a terminat tabloul. Eram înfrigurat şi eu de febra ochilor lui strălucitori, a mâinilor lui fermecate, a tonurilor bogate de culori, a frumuseţilor munţilor noştri aşternuţi pe pânză într-o răsuflare divină, pornită din inima sa mare. I-am dus mândru până acasă tabloul, scăunaşul, cutia de culori şi i-am rămas umil şi devotat discipol. (…) Nu-l atrăgea viaţa de oraş. Era un fiu al poporului truditor şi posea cu drag în căsuţele umile de la ţară, vorbind în graiul fiecărui necăjit. Era duios, blând, înflăcărat, generos, răzvrătit, cult, modest şi simplu în acelaşi timp. Ne petreceam zilele colindând, vorbind şi lucrând. Sorbeam alături de el freamătul emoţiilor mari, în faţa frumuseţilor naturii. (…) Schiţa cu o repeziciune uimitoare. Nu revenea, nu corecta căci nu era nevoie. Uimea străfulgerarea urmei pensulei ce dădea formă şi viaţă tablourilor sale. Lucra încordat, câte patru ore fără pauze şi în acest timp nu scoatea o vorbă. A fost un mare artist realist, îndrăgostit şi precocupat îndeosebi de viaţa ţărărnimii muncitoare. În cromatica lui, tonurile de culoare sunt străpânite, discrete şi totuşi luminoase. Pasta frântă e modelată după structura formei, cu tonuri succesiv şi organic legate între ele, exprimând astfel esenţa lucrurilor. (…)  Sub muntele Cozla, pe strada Ion Creangă, în aerul ozonat al pădurii de brad, se afla locuinţa sa modestă, formată din două camere şi un antret. Era o stradă lăturalnică, care-i procura un climat blând pentru nervii săi veşnic încordaţi şi pieptul său sfâşiat de boala necruţătoare. Aici îşi avea atelierul. Deşi bolnav, lucra intens. Era preocupat de probleme adânci şi-i plăcea să abordeze lucrări grele de compoziţie. Era iubit de tineret şi, uneori, atelierul său se umplea de elevi şi eleve de la liceu, pe care-i simpatiza pentru entuziasmul şi şi preocupările lor artistice. Temele preferate erau multiple: portrete, peisaje, compoziţii, flori. Lui Băeşu îi plăcea societatea oamenilor sinceri, buni, simpli. Nu iubea protocolul şi aşa-zisele “maniere elegante” pe care le detesta. (…) Cu privire la sentimentele sale, îmi amintesc fir cu fir de simpatia pe care a avut-o pentru “haiducul” Niculiţă. Ziarele scriau adesea despre el şi isprăvile lui. Băeşu făcea mare haz şi se bucura ca un copil de succesele acestuia. Locuitorii săraci îl ocroteau. – Ştii, Nicule, de ce urmăresc eu isprăvile acestui haiduc? A fost colegul meu la gimnaziul din Fălticeni. Mi-a fost drag, fiindcă era voinic, cinstit şi curajos. Eu eram debil, firav şi mai mic şi sufeream din pricina asta multe înfrângeri în încăierările cu colegii. Eram dârz însă şi nu mă lăsam umilit. Acest lucru îi plăcea lui Niculiţă care, cu braţele lui vânjoase, mă apăra fără nici un fel de aroganţă. Aş suferi să-l prindă”. Într-o zi am aflat că Niculiţă a fost prins. Făcând o plimbare în parc, ne-am întîlnit cu doi domni, din care unul era frate cu un ministru. – Ce-ai zis Băeşule?, a strigat el cu satisfacţie. A fost executat banditul Niculiţă! – Ce-am zis?, a răspuns Băeşu. Zic că alţii ar fi trebuit executaţi, nu el. Sufletul său sensibil vibra profund şi la armonia culorilor. În Italia a petrecut clipe de neuitat în tovărăşia cântăreţului Dimitrie Onofrei, cu care a legat o strânsă prietenie. În clipele de destindere simţea o deosebită plăcere să asculte melodii din diverse opere imprimate pe discuri. Aprecia şi respecta pe umilii lăutari din oraş. Când nu lucra, îi plăcea să urcăm în parc. Îl amuza şi impresiona prezenţa statornică a unui bătrân scripcar, care ne ieşea înainte, plecând de lângă noi cu pumnul plin de monezile oferite de Băeşu cu generozitate. În una din zile eram echipaţi cu toate accesoriile pentru lucru. Mergeam să pictăm “Peste vale”. În faţa noastră apăru un car funebru, urmat de un convoi de oameni nevoiaşi, care scoteau plânsete jalnice din viorile lor. Conduceau pe ultimul drum pe bătrânul trubadur din parc. În urma carului, printre umilii artişti muzicanţi, se mai strecură discret încă unul. Era Băeşu”.

Nicolae SAVA

Articolul precedentEuroparlamentare 2014 / Alianța PSD-UNPR-PC a obţinut cele mai multe voturi în Neamţ
Articolul următorRezultatele alegerilor europarlamentare / județul Neamț