“Cordonul de poliţişti a fost rupt şi, peste noi, mai puţini, oamenii flămânzi s-au năpustit turbaţi, gata să spargă vapoarele. Americanii de pe vas, care erau de serviciu, s-au urcat pe punte, cu aparate de fotografiat şi au surprins mulţimile, în această vânzoleală, care nu era altceva decât o revoltă. Un ofiţer român a spus aşa: «Oameni buni, noi nu avem porumb aici, să vă dăm; desfaceţi linia să putem merge şi-o să vă aducem». N-au înţeles. A ieşit un ofiţer american şi le-a vorbit: «Trebuie să ajungem la Bucureşti, dăm telegramă şi mai vine un vapor cu porumb şi-o să vă aducem cât aveţi nevoie, dar deschideţi linia!» Şi încet, încet, ni se părea că trenul nostru pleacă pe nişte valuri; din mulţimea aceea am înaintat foarte, foarte încet. Asta am văzut. Se confirmau cele relatate de fratele meu Grigore care mi-a spus că ostaşii sovietici capturaţi aveau în raniţă doar cartofi, sărăcie, dar li se spunea răstit: «Înaintaţi până la Berlin, că veţi găsi tot ce vă trebuie, că Rusia nu are ce vă da.» Şi pentru că ne găsim aici, revin să mai spun că, în timp ce însoţeam trenurile cu porumb, am condus trei vagoane şi la silozul din Medgidia, unde am constatat cu stupoare o situaţie pe care am făcut-o cunoscută şi sergentului major Vasile Lăcătuşu din Piatra Neamţ, cu care aveam o relaţie de prietenie. Ce anume? După cântărirea fiecărei cantităţi, la fiecare cinci tone, doi muncitori de la sindicatul CFR-ului din Medgidia aruncau în grabă câteva găleţi cu apă peste porumbul descărcat – fapt remarcat în împrejurări similare şi de sergentul mai sus amintit, ceea ce era împotriva oricărei reguli normale, căci porumbul trebuie păstrat uscat, fiindcă umezeala îl depreciază. Aici se ascundea o strategie criminală pusă în practică de comunişti. Entuziasmul cu care erau primite ajutoarele de către români de la americani nu putea fi acceptat şi, ca să fie bine dejucat planul imperialiştilor salvatori, s-a recurs la această modalitate: porumbul era depreciat şi în acest fel distribuit poporului flămând; molimele care aveau să afecteze sănătatea beneficiarilor aveau să întrerupă sursa. Ceea ce s-a şi întâmplat, căci vapoarele cu alimente nu au mai sosit, deşi americanii au lansat promisiuni generoase poporului român. Acest aspect important, desigur, nebănuit de mulţi, şi o bună vreme nici de cei care eram în paza vagoanelor, şi-a găsit confirmarea într-un moment pe care vreau să-l evoc. Eram în Cerhoz, la numai doi kilometri de graniţa bulgară; aveam obligaţia să patrulez, să fac pânde; mi-am făcut câţiva informatori din marginea satului, între care şi pe Constantin Medeleanu. Acesta s-a arătat afectuos, mă chema la el zâmbitor, ospitalier. Nu avea copii, era un cetăţean înstărit şi îmi furniza informaţiile necesare. Într-o bună zi însă, printr-un exces de amabilitate, el mi-a devenit suspect. M-a luat de braţ şi m-a condus prin curte la locuinţa sa. În casă era un musafir, o fată tulburător de frumoasă, nepoata sa din Medgidia. Se numea Maricica Voinea şi era fiica agentului sanitar din cadrul sindicatului CFR Medgidia. Ochii verzi ai fetei, frumuseţea ei răpitoare m-au fascinat. Convorbirile noastre indicau în cele din urmă o posibilă prietenie, după ce i-am fost prezentat de Medeleanu, iar domnişoara a primit cu încântare acest act politicos. Fata a plecat peste două, trei zile. Ceea ce a urmat ţine de destin.” (va urma)
