0:00

 Anii rezistenţei, anii suferinţei (II), ZCH NEWS - sursa ta de informații

Sub acest titlu, vom publica în câteva episoade fragmente din mărturisirile emoţionante, ilustrând personaje şi momente incredibile dintr-o irealitate care e încorporată în istoria noastră, ale unui erou al Rezistenţei armate din munţii Bucovinei, Gavril Vatamaniuc, care, la 78 de ani (când s-a născut cartea), avea o memorie incredibilă. Interlocutorul său, scriitorul Constantin Hrehor, preot paroh la Grăniceşti, Suceava, a adunat paginile acestui lung interviu într-o carte, “Muntele mărturisitor”, apărută pentru prima oară la Ed. “Timpul” (2002).

“Când am luat drumul milităriei – trebuie să fiu absolut sincer cu mine însumi, conştiinţa mea să fie împăcată -, eu am plecat doar cu gândul să câştig bani. Eram dornic să am un ban al meu; eram de 16 ani şi nu puteam câştiga un ban. Îmi dădea câte o monedă bădiţa Grigore, bădiţa Avram, bădiţa Ionică – aşa le spuneam fraţilor mai mari. Când era «Schimbarea la Faţă», dacă îmi dădeau 5 lei, eram tare fericit, dar îmi ziceam: «Ei să-mi dea? De ce să nu câştig eu?! » Da, am vrut întotdeauna să fiu liber, să nu depind de nimeni, să fiu de folos şi altora cu truda şi priceperea mea… Din această etapă am câteva amintiri legate de familie, de unii dintre «tutorii» mei. Îmi amintesc de bădiţa Grigore Vatamaniuc. Acesta a făcut timp de 3 ani armată la grăniceri, pe malul Nistrului. Când venea în concediu, înconjurat de ceilalţi fraţi povestea întâmplări incredibile. Eu, care aveam atunci 13-14 ani, eram numai ochi şi urechi. Şi povestea: «Fraţilor, cum se lăsa întunericul, intram în alarmă. Se dublau posturile, patrulele, pentru că imediat ce se înnopta se auzeau peste Nistru câinii lătrând, împuşcături, femei ţipând şi larma dura până după miezul nopţii. Şi în timpul acesta, în liniştea nopţii, vara, auzeam pe Nistru: lip-lip-lip-lip cum treceau înot ruşii, cum treceau de acolo ucrainenii. Fugeau de acolo la noi şi noi îi prindeam. Ei se aşezau în genunchi, puneau mâinile ca la Tatăl nostru şi se rugau să nu-i dăm înapoi. Dacă era iarna, trebuia să fim foarte atenţi, pentru că treceau pe gheaţă înveliţi în cearşafuri albe, să nu-i vadă grănicerii lor, că-i împuşcau. Mulţi au fost împuşcaţi, căci şi grănicerii lor intrau în alarmă, că trec; dar ei făceau cum făceau, pândeau patrulele şi treceau. Scăpaţi la noi, românii, noi nu-i dădeam înapoi». Şi atunci, povestind acest lucru, spunea că, în anchetă, aceştia istoriseau grozăviile care se petrec acolo, despre arestări, despre deportarea în Siberia. Am învăţat la şcoală: «Extremul nordic Siberia…, ţinut îngheţat…». Nu puteam înţelege cum de aici să-i ducă pe oameni tocmai în Siberia spre «oceanul îngheţat de nord», acolo unde este veşnic iarnă, îngrozindu-mă. Şi mă gândeam că aceia sunt nişte diavoli, nişte oameni sălbăticiţi care trebuiau exterminaţi. «Cum să-l ia pe om din casă şi să-l ducă în îngheţurile acelea nordice?» – mă întrebam în copilăria aceea crudă, după povestirile lui bădiţa Grigore. Aşa că, plecarea mea pe front ca voluntar, a avut influenţa educaţiei din şcoală şi povestirea lui Grigore. Iar, mai târziu, când m-au dat afară din armată, plecarea mea în munţi şi nesupunerea mea faţă de comunism, tot sub aceste influenţe s-au petrecut educaţia de la şcoală şi ceea ce am văzut eu pe front în Rusia şi am auzit din povestirile multora şi toate m-au îndârjit, m-au pus pe cale…” (va urma)

Articolul precedentProgram încărcat pentru HCM Roman
Articolul următorCele mai frumoase poezii româneşti: Moartea căprioarei