Cele mai frumoase și plăcute lecții pentru elevi sunt cele predate prin exemplul propriei vieți. Asta am apreciat întotdeauna în calitate de boboc în ale cunoașterii. Nedespărțit de aceasta stă pilonul dragostei față de educație și, implicit, față de cei ce au nevoie să cunoască setea pentru ea. Examenul suprem este susținut în fața clasei, care, după ce tatonează terenul și se acomodează cu așteptările profesorului, descoperă omul din spate prin afecțiunea sa, mai mult sau mai puțin evidentă. Oricine dorește să urmeze o astfel de carieră știe că trebuie să joace un rol zi de zi, dar este conștient că singurul lucru pe care nu-l poate mima este licărirea din priviri a dragostei față de copii. Aceasta are o explicație aparent simplă, dar care ascunde taine adânc întipărite în conștiința populară: sufletul se poate citi doar cu ochii. Ei, dacă nici profesoratul nu este o meserie de suflet, cu greu am putea găsi o alta!
Probabil nu v-ați gândi că vestea morții distinsului profesor Mihai Semenov ar readuce la suprafață aceste observații pe care le sedimentez bine pe „retina sufletului”, având în vedere că tânjesc să ajung un om care să aibă o asemenea influență asupra spiritului de copil. Ei bine, stingerea sa din viață mi-a provocat o neașteptată reacție, venind din partea uneia care, în aparență, n-ar fi avut nicio legătură cu el cât încă era în viață.
Și cum toate încep cu o poveste, istorisirea mea se îndreaptă către momente din propria-mi copilărie, la gimnaziu, când am început să devin mai conștientă de lumea din jur. Am fost curioasă de toate materiile, ca mai apoi, ușor-ușor, să le îndrăgesc pe unele mai mult decât pe altele. Eram încă în căutare și deci în formare, dar totdeauna mi-am păstrat spiritul de elevă silitoare și am căutat să mă atașez de cei care se ocupau de creșterea mea spirituală. Unii ar spune că sunt profesori pe care îi ai la inimă sau nu. Eu, cu ochii de acum, aș înclina spre varianta în care ei au sau nu puterea de a-și jertfi posibilele neîmpliniri în fața catedrei, în vederea scopului înălțător de a șlefui mințile viitorului.
De ce toate acestea, m-ați întreba, dacă nu am avut nicio tangență cu remarcabilul director? Lucrurile nu stau întru totul așa. Acest fapt l-am constatat cu o seară înaintea slujbei de înmormântare. Un apel telefonic de la domnul profesor Ioan Dănilă a lămurit pentru mine aceste gânduri, căci mintea mea a făcut conexiunile înainte chiar să le conștientizez. Domnul meu profesor a ținut să-mi dea vestea tristă, introducând-o prin întrebarea: „La ce școală ai făcut gimnaziul?” Răspunsul meu a fost unul care nu era neapărat scontat: „La Ion Creangă și la Alexandru Ioan Cuza”. Lăsându-se o pauză de câteva secunde la capătul firului, am simțit nevoia de a face completări, pentru a lămuri interlocutorul că, în urma unei decizii care nu a ținut de mine, am fost transferată din motive familiale. De partea cealaltă, la auzul răspunsului, domnul profesor a intonat mulțumit un „Aaa” lung, alături de remarca „Perfect!” Iar acesta a fost „momentul zero” al legăturii mele reale cu directorul și profesorul Mihai Semenov.
Gândul m-a dus imediat la octombrie 2023. Eram la începutul unui nou drum, „bobocel” al Literelor băcăuane, când domnul Ioan Dănilă ne anunța la curs, cu o bucurie nespusă, că biblioteca Școlii „Ion Creangă” poartă numele directorului Mihai Semenov, care se afla în viață. Inima mea nu încăpea de mândrie la auzul acestei vești, primind-o ca pe o laudă la adresa școlii care a contribuit la formarea tinerei ce sunt acum. Totuși, din propria-mi tinerească neglijență, nu am dat curs atunci glasului conștiinței, care îmi spunea să fiu curioasă și să aflu povestea omului care primise o asemenea recunoaștere.
În acest context am ajuns să particip la înmormântare. Ca un școlar care nu și-a făcut tema și este deja în întârziere, mi-a dat prin minte să o întreb pe mama dacă a auzit de el, ea fiind fostă elevă a Școlii 19 (actuala „Al. I. Cuza”). Spre satisfacția mea, am plecat de acasă cu portretul moral punctat de mama: „Era un profesor exigent, care punea mare preț pe dreptate. Toate generațiile îl doreau la clasă. Avea o fizionomie de om intransigent, iar elevii erau mândri să afirme că le era profesor. Pentru mine, Convorbiri didactice a fost un real ajutor în pregătirea pentru examenul de bacalaureat.”
Ajunsă în curtea bisericii, mi-au atras atenția grupulețele orânduite în funcție de legăturile avute cu Mihai Semenov. Am recunoscut, cu bucuria revederii, foste doamne profesoare de la Școala „Ion Creangă”, dar și prieteni apropiați care se ocupau de coroane, gest care m-a ajutat să-i identific datorită respectului exprimat, mai înalt decât orice discurs.
Ascultând cuvintele rostite la final, portretul domnului director a căpătat detalii consistente. Domnul profesor Ioan Dănilă vorbea, cu vocea plină de emoție, despre el ca despre un om care nu doar s-a numit director, ci a fost „chemat” să ocupe acest loc, transformând școlile „Alexandru Ioan Cuza” și „Ion Creangă” în adevărate roade ale muncii sale. Am aflat acolo, stând și ascultând, despre o a doua viață a domniei-sale: cea dedicată revistei „Convorbiri didactice”, fondată în 1990. M-a impresionat să aud cum, din banii câștigați pe reviste, organiza olimpiade și campionate de ortografie pentru elevi, suplinind lipsurile sistemului. Tot din evocări am aflat despre legătura sa specială cu Lipova și cu Eminescu, dar și despre sprijinul discret al soției sale, doamna Tudorița, tehnoredactorul revistei, care i-a fost alături necondiționat. Iar o fostă elevă, olimpică în 1982, acum profesoară de română, i-a mulțumit printre lacrimi, amintindu-și cum domnul director i-a spus cândva să nu uite niciodată să fie blândă cu copiii. Părintele Ioan Chiribău, la final, a așezat totul sub semnul talanților înmulțiți prin „necontenita dăruire”, amintind că a știut să așeze liniștea și pacea în cancelarii.
La plecare, mi-a rămas în minte caracterizarea pe care i-a făcut-o un prieten: „Nu stătea deloc; tot timpul trebuia să facă ceva”. Am venit într-o aparentă neștiință de cauză, dar am plecat cu gândul că dinamismul e cel care te menține viu atât în viața pământească, cât și în conștiința colectivității. Avem datoria de a continua munca spirituală pe un drum care a fost deja pavat și trebuie doar îngrijit și continuat cu „cărămizile” aduse de vremurile lumii moderne.
Dumnezeu să-i odihnească sufletul, iar numele său să dăinuiască din neam în neam!
Daria Iliuță
