Radu Florescu: „Pentru mine, grupul a însemnat bucurie, speranţă, trăiri memorabile, prietenii pe viaţă”
„Uneori în viaţă, un grup de oameni adună sau risipesc în jurul lor întâmplări, prietenii, destine. Dacă există o idee comună, dacă timpul pe care l-am trăit atunci a fost benefic, asta s-a văzut de-a lungul anilor. Odată cu trecerea lui Aurel Dumitraşcu într-o lume mai bună (!), gândul că un prieten drag s-a dus atât de repede a dus la iniţierea câtorva întâlniri care mai apoi s-au cristalizat sub forma unui grup de prieteni – scriitori. În acel grup ne-am petrecut tinereţea, ne-am scris cărţile, ne-am trăit o bună parte din viaţă, au fost şi sunt cei mai frumoşi ani ca prietenie literară pe durata a două decenii. Pentru mine, grupul a însemnat bucurie, speranţă, trăiri memorabile, prietenii pe viaţă. În contextul vieţii literare de atunci, să amintesc că era după revolta din 1989, fiecare scriitor al grupului avea în faţă un timp al său, o întreagă viaţă nescrisă, iar noi, priviţi ca scriitori ai generaţiei ’80, încercam să desluşim libertatea pe care o aveam. Acel moment de coeziune scriitoricească avea să debuteze cu publicaţia «Caietele de la Durău», care avea ca program neliniştile noastre zilnice, temele alese le propuneam de la un număr la altul în singurătăţile noastre, prin experienţele pe care le-aveam, deschideam câte o uşă în ceea ce însemna atunci viaţa literară. Ne recunoşteam în textele pe care le scriam, împovăraţi uneori de prostia din lume, de gândurile meşteşugite ale unor confraţi miraţi de experienţa noastră ca grup. Cărţile care ne apăreau închipuiau lumea, erau imaginea, garanţia că neputându-ne suporta singurătatea, scriam bucurându-ne. Se vorbea cu însufleţire, cu patimă, petreceam nopţi şi zile de poveste, recunoscând în fiecare dintre noi o experienţă, un destin. Prea puţini au fost interesaţi de mişcarea noastră pentru că erau mult prea talentaţi să ne observe, ori spiritul creator al multora depăşea spaţiul moldav unde noi existam. Rolul «Caietelor de la Durău» rămân în memoria noastră şi a cuvântului scris ca un experiment literar al acelor vremuri, al stării de spirit care ne anima viaţa, care conştientiza în fiecare dintre noi o realitate, un destin, o stare. Noi putem spune multe, dar de cele mai multe ori istoria va decide, timpul va fi cel care va cerne nemilos. Nu pun la îndoială că a fost o lucrare minunată, că uneori ne-am identificat cu acea grupare literară, dar în întregul lor, «Caietele de la Durău» au fost casa noastră ani buni. E greu de spus dacă întâlnirile noastre, cărţile noastre, au modificat într-un fel peisajul literaturii române, singura certitudine rămâne prietenia şi cărţile care ne stau în faţă uneori. Nu am fost interesaţi să fim receptaţi într-un mod anume, iar proiectele noastre culturale erau în mare parte o formă de existenţă a acelor timpuri. Ierarhiile nu au fost niciodată punctul meu forte, o privire de ansamblu mă face să cred că istoria literară va înregistra undeva şi experienţa noastră ca grupare literară. Mă întreb uneori dacă poezia m-a salvat, dacă prietenia celor din jur a fost un semn bun în viaţa mea, dacă într-un anumit fel am învins uneori timpul, recunosc cu mâna pe inimă că totul a meritat. Poate că există o lume care adoarme şi o lume care te ţine treaz pentru că oriunde aş fi şi orice gând mi-ar pustii sufletul, rămân alături de cei care mi-au fost prieteni dragi. Locul nostru în lume începe şi sfârşeşte la masa de scris. Restul până la moarte sunt întâmplări, nuanţe, eşecuri”.
A consemnat Nicolae SAVA
