* Eşti printre primii scriitori de Basarabia care şi-au făcut, imediat după revoluţia din 1989, prieteni de condei în România. Care au fost primele impresii despre cei pe care, o bună bucată de vreme, i-ai cunoscut doar prin scris?
– Să ştii că, la început de septembrie 1987, la Bucureşti, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, de stirpe pruto-nistrean, l-am cunoscut pe Matei Vişniec. Iar peste vreo două săptămâni de la radio „Europa liberă” am aflat că tânărul scriitor român ceruse azil politic în Franţa. Anul acesta i-am expediat una din fotografii în care ne regăsim, Matei întrebându-se: „Să fi fost noi atât de tineri pe atunci?” Ei bine, până la acea primă permisiune de a trece Prutul – oricum, eram în plină perestroika – mi s-a întâmplat ca la o şedinţă a cenaclului „Eminescu” de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chişinău să-l cunosc – pe cine crezi? – pe inveteratul promotor al criticismului sociologist Mihai Novicov, aflat în vizită în RSSM. Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971. Nu ştiu cu ce ocazie se afla Novicov la Chişinău, însă momentele de la acea şedinţă de cenaclu, apoi cele de la o agapă amicală le-am fixat în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri…” Iar peste ani, am avut norocul să-i întâlnesc, prin 1991-1992, pe Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Manolescu, care m-au publicat generos în revistele „Ateneu”, „Luceafărul” şi „România literară”, acele ieşiri în lumea literaturii române autentice împrietenindu-mă cu mulţi alţi scriitori de valoare. Iar după premiul revistei „Ateneu” mi s-a acordat premiul revistei „Luceafărul” pentru anul 1992, pe care am avut onoarea să-l primesc alături de minunatul poet şi om Cezar Baltag. Apoi legarea de cunoştinţe, chiar de prietenii a fost înlesnită şi de neastâmpărul jurnalistului din mine care, la prime şi oportune ocazii, s-a năpustit cu întrebările asupra mai multor scriitori importanţi, discuţiile cu care au alcătuit una din cele cinci cărţi ale mele de interviuri/ dialoguri: Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Laurenţiu Ulici, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Aurel Rău (e aici o… dezordine alfabetică), Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Ioanid Romanescu etc. etc. Iar acestui volum, „Spunerea de sine”, i-au urmat altele care de asemenea îi au de protagonişti pe reputaţii colegi şi distinşii mei prieteni din dreapta Prutului. În aceste domenii ale apropierii de suflete şi conştiinţe destinul m-a favorizat cu asupra de măsură, fapt pentru care îi sunt recunoscător, în primul rând – prin menţinerea prieteniei sui generis cu lumea bună a scrisului românesc de pretutindeni. Şi tot la capitolul primelor cunoştinţe cu confraţii din dreapta Prutului permite-mi să transcriu din jurnalul meu alte câteva fraze: „25.XII.1990. Pe la USM trec în vizită trei poeţi din Piatra Neamţ: Constantin Acozmei, Nicolae Sava şi Daniel Corbu. Tratăm despre posibila participare a trei poeţi de la noi la Zilele Eminescu de la Piatra Neamţ. Inspectoratul pentru cultură al Judeţului Neamţ: Adrian Alui Gheorghe, Liviu Livescu, Daniel Corbu”. Se cam leagă timpurile, sentimentele întru dăinuirea prieteniilor…
* Anul acesta, la Botoşani, Premiul „Opera prima” a fost acordat unui poet tânăr din Chişinău, Anatol Grosu. Cum vezi viitorul literaturii române scrise în Basarabia de mâine?
– Viitorul îl văd ca şi prezentul: în deplin context al literaturii române propriu-zise. Ştii prea bine că în stânga Prutului creează scriitori demni de toată consideraţia valorică panromânească, iar dacă e să dau unele nume, din mai multe, aş aminti de Vladimir Beşleagă, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu, Eugen Cioclea, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Iulian Ciuocan, Eugen Lungu, Nicolae Leahu, Ioan Mânăscurtă, Irina Nechit, Nicolae Popa, Nicolae Spărtaru, Andrei Ţurcanu, Liliana Armaşu şi alţii, aici amintind doar numele care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute în întreg arealul literelor româneşti.
* De la volumul tău de debut, „Aripă în lumină”, din 1976, ai publicat numeroase volume de poezie. Câte dintre acestea sunt tipărite cu caractere ruseşti? Care dintre ele consideri că este cel mai reprezentativ pentru creaţia ta?
– Până a mă întreba, presupuneam că ar fi fost vreo 6-7 cărţi, editate până în 1989 cu alfabetul elaborat de Kiril şi Metodiu în baza buchilor elineşti. Dar acum, încordându-mi niţel memoria, pot da o statistică precisă: am editat cinci volume de poeme, unul de proză –„De ce tocmai mâine-poimâine?” şi altul de interviuri – „Răspuns şi răspundere”. Care e mai reprezentativ?… În mai multe antologii pe care le-am editat pe parcursul anilor am inclus poeme şi proze din primele mele cărţi. Ba chiar unii colegi mai tineri, cum ar fi Dumitru Crudu în revista „Stare de urgenţă”, mi-au extras versuri din prima carte, publicându-le cu comentariul: „…de parcă ar fi fost scrise astăzi”… Atunci, în 1976, un critic remarca „alarmat” că în prima mea carte nu comisesem „nicio pereche de rime”! Adică, ţărănaşul de ieri, făcând facultate, bibliotecă şi intensă autodidaxie, s-a simţit absolut confortabil în fluxul poeziei moderne. De altfel, ca şi în al prozei. Aici m-a ajutat, bineînţeles, permanentul contact cu literatura română descătuşată tot mai mult după 1961.
