Recuperarea lui Omar Hayssam din Siria natală pentru a ispăși 20 de pușcărie în România adoptivă este o lovitură cum nu se poate mai nimerită în acest tulbure sezon politic estival. Începând de ieri dimineață se lucrează din greu la reconstituirea arhivelor de materiale publicate de la răpirea a trei ziariști români în Irak, la pachet cu ghidul Mohamad Munaf, cu 8 ani în urmă, până încoace, când lumea a început a se plictisi de subiect. Martori, actori și comentatori ai crizei ostaticilor trebuie să fi fost – de la primele ore ale dimineții – subiect și obiect de licitații sau de rezervări minuțios (ne)pregătite pentru valurile de ediții speciale ce vor inunda ecranele televizoarelor. Experții în răstălmăciri, mereu aceeași, simțeau și ei că îi așteaptă un nesperat front de lucru care-i va scoate din rutina cu revizuirea pe fond a Constituției, regionalizarea, acordul cu FMI, Comisia Europeană și banii pentru 2014-2020, miniștrii incapabili, vrăjile președintelui Băsescu la Chișinău sau tot mai evidenta golire de conținut a Partidului Național Liberal. Naivitatea publicului se va rostogoli în audiențe TV prefabricate după scheme verificate în cazurile altor recuperați, gen Ioana Maria Vlas, Nicolae Popa sau Mihai Necolaiciuc. Prin comparație, după Revoluția din decembrie 1989, naivitatea celor care așteptau condamnarea PCR și a Securității ca organizații criminale era de-a dreptul onorabilă.
Fără cea mai mică urmă de îndoială, titularul celei mai înalte magistraturi în stat e pregătit s-o încaseze încă o dată de la țesătorii de scenarii. (Configurarea distribuțiilor avea să se accelereze odată cu semnalul dat de premierul Ponta când s-a referit la rolul Președinției în aducerea lui Omar Hayssam: „Eu nu cunosc vreun rol… A, ba da, a dat comunicatul de presă”.) Numai că, în timp ce în contul vânzării flotei strategice s-au scos la iveală documente cu semnătura lui Băsescu, în cazul Omar Hayssam nu a apărut absolut nimic palpabil. Că nu există dovezi sau că sunt bine ascunse, e tot una în acest moment. La fel a fost și la vremea dezvălurilor probate din belșug despre legătura recuperatului cu PSD, până la „cel mai înalt nivel de sus”. Degeaba s-a dovedit că viitorul condamnat pentru terorism zbura din țară în țară, în avion cu președintele Iliescu, cu invitație oficială semnată de șeful compartimentului Protocol al Administrației Prezidențiale – venea Old Papa Ilici, declara că i l-a trimis Camera de Comerț și Industrie a României pe cap și așa rămânea. De parcă de la Cameră avea protecția pentru contrabandă și felurite afaceri inimaginabile și astăzi, treburi altfel cunoscute atunci prea-cinstiților patrioți profesioniști din serviciile de informații. Cunoașterea n-a fost urmată de consecințe normale într-un stat de drept. Asta pentru a înțelege, dacă îi mai pasă cuiva, cine pe cine controlează după despărțirea oficială de Securitate.
Astfel, revelația de ieri a lui Mihai Răzvan Ungureanu sună neverosimil în gura unui jucător politic cam străin de zicerile pozitiv memorabile: „Cazul Hayssam este produsul unei complicități netulburate de aproape 20 de ani între clasa politică și așa-ziși investitori străini, mulți dintre ei căutându-și norocul în România și folosindu-se de viciile și caracterul unor oameni pentru a se îmbogăți”. Ca de la un fost prim-ministru, fost ministru de Externe și fost director al Serviciului de Informații Externe, revelația capătă dimensiunea unui diagnostic. Pentru a scăpa românii de intoxicarea ce va să vină dinspre cele televizuini, doar diagnosticul e perfect insuficient.
Viorel COSMA
